Articol de GSP - Publicat sambata, 21 aprilie 2012 00:00 / Actualizat sambata, 21 aprilie 2012 12:59
Redactor-şef în perioada 1968-1970, Valeriu i-a conferit o ţinută profesionistă celui mai vechi cotidian sportiv din România. A transformat , considerat oficiosul puterii comuniste, în , scris mult mai obiectiv de jurnalişti reputaţi.
Emanuel Valeriu s-a stins din viaţă miercuri, exact în ziua în care împlinise 87 de ani. A plecat discret, foarte discret. "A fost uitat de oameni. Nu l-a mai căutat nimeni în ultimul timp, nici măcar cei cărora le-a făcut foarte mult bine. De fapt, generaţia lui s-a cam stins!", oftează soţia fostului reputat jurnalist de presă scrisă, radio şi televiziune.
Nelu Valeriu, cum îi spuneau colegii de breaslă, rămîne unul dintre numele de referinţă din istoria Gazetei Sporturilor. În 1968, pe cînd avea 43 de ani, a devenit timp de doi ani redactor-şef şi a revoluţionat, practic, ziarul, care pînă atunci era scris într-o notă formală, ca un oficios al puterii.
A scos ziarul de sub tutela CNEFS
Dumitru Graur, unul dintre ucenicii lansaţi de Valeriu la finalul anilor '60, povesteşte: "Emanuel era un tip extraordinar de curajos, se certa şi se lupta cu oameni puternici din vechiul regim comunist. Dorea ca jurnaliştii să nu mai fie, ca pînă atunci, consideraţi prestatori de servicii de propagandă".
Graur, în prezent preşedintele Asociaţiei Presei Sportive din România, continuă: "Astfel, Valeriu a reuşit să revoluţioneze ziarul. A început cu schimbarea denumirii din « Sportul popular» în «Sportul», apoi i-a modificat şi formatul, l-a făcut mai mare. L-a scos şi de sub tutela Consiliului Naţional de Educaţie Fizică şi Sport, organismul care controla sportul românesc. Ce să vă spun, a fost un scandal monstru la vremea aia. Le-a spus mai-marilor vremii că «ziarul va respecta lumina PCR, dar n-are rost să dea socoteală CNEFS, pe care îl mai şi criticăm atunci cînd e cazul».
I-a dat rubrica Belphegor lui Cosaşu
Bunicul Gazetei Sporturilor a devenit sub conducerea lui Emanuel Valeriu un ziar cu prestanţă. Fostul redactor-şef a format o echipă redacţională în care a strîns multe nume cu rezonanţă, precum Victor Bănciulescu, Sebastian Bonifaciu ori Radu Cosaşu, căruia i-a dat rubrică, semnată ani la rînd de marele scriitor cu celebrul pseudonim «Belphegor».
Tot atunci a apărut şi garda tînără formată din Ovidiu Ioaniţoaia, Horia Alexandrescu, Vladimir Moraru, Emanuel Fântâneanu, Dumitru Graur sau Geo Raeţchi. Revoluţia lui Valeriu a însemnat şi publicarea articolelor de opinie pe prima pagină, luată ulterior în stăpînire, decenii la rînd, de Nicolae Ceauşescu. O altă noutate la vremea respectivă a însemnat şi cooptarea apreciatului caricaturist Neagu Rădulescu.
Omul lui Iliescu
Emanuel Valeriu a fost şi un important om de televiziune. Imediat după Revoluţie, Ion Iliescu l-a pus director general al TVR (1990-1992), în echipă cu academicianul Răzvan Theodorescu, numit preşedinte. A fost criticat pentru modul în care TVR a reflectat "Mineriadele" din acea perioadă.
Regretatul jurnalist a debutat în presa sportivă la 15 ani, ca "ascar", un fel de ucenic, la Universul Sport, devenind apoi unul dintre cei mai apreciaţi comentatori români radio-TV. În tinereţe a fost rugbyst la CCA şi la "naţională". A vrut să dea la IEFS, dar tatăl său n-a fost de acord şi a făcut Facultatea de Drept din Bucureşti. Timp 21 de ani a colaborat în secret cu Radio Europa liberă, dar CNSAS l-a considerat colaborator al Securităţii.
Şi-a pierdut fata în 2000
Valeriu a trăit o mare dramă în ultima parte a vieţii sale. Şi-a pierdut fiica în 2000. "Ruxandra a murit la 45 de ani, răpusă de cancer la colon. A fost cumplit. Nu mai aveam de ce trăi, dacă nu trebuia să o creştem pe nepoţică. Sabrina are 24 de ani şi face a doua facultate", a povestit Emilia, soţia regretatului jurnalist, fostă balerină la Operă. "Nelu s-a izolat complet după ce a fost dat afară de la CNA. Singurii lui prieteni erau pictorii de la atelierele din Pangrati".
"Nelu a deschis o epocă nouă în presa sportivă. În 1968, venise Ceauşescu, se purta un anume curent de liberalism faţă de epoca lui Dej. Nu dispăruse cenzura, dar era o atmosferă mai destinsă. Cînd s-a strîns şurubul, «Sportul» lui Valeriu a devenit destul de conformist" (Radu Cosaşu, scriitor)
"Este inadmisibil că COSR, ANS sau marii sportivi despre care Nelu Valeriu a scris multe decenii nu i-au adus o floare cînd a plecat dintre noi" (Anghel Vrabie, fost secretar general al COR)
"L-am cunoscut pe Emanuel Valeriu de prin anii '70, iar de prin '80 ne întîlneam şi schimbam păreri. Ştia meserie şi avea o poziţie civică clară. Toţi l-au stimat şi l-au respectat" (Ion Iliescu, fost preşedinte al României)
Editorial memorabil în "Sportul" din 1968
Emanuel Valeriu l-a înfruntat curajos într-un articol pe un arbitru care avea o funcţie destul de importantă în cadrul PCR după ce acesta l-a sunat să facă presiuni editoriale, după un meci în care anulase un gol valabil.
Emanuel Valeriu era considerat un redactor şef intransigent, dar care nu se ferea să-şi apere colectivul redacţional atunci cînd se făceau presiuni. Elocvent în acest sens este editorialul memorabil intitulat "Firul scurt", publicat în ziarul din 21 mai 1968.
În acel articol, Valeriu l-a înfruntat extrem de curajos pe un anume arbitru Alexandru Pârvu, care avea o poziţie influentă în structura PCR. "Centralul", angajat la Gospodăria de Partid, sunase la redacţie nemulţumit că trimisul ziarului, Marius Popescu, i-a acordat calificativul de trei stele pentru prestaţia de la meciul U Cluj - FC Argeş 4-3, considerînd că a anulat un gol valabil oaspeţilor. Calificativul maxim era 5 stele.
Redăm integral textul care a produs mare vîlvă în acele vremuri, în care libertatea de exprimare a populaţiei era îngrădită de regimul comunist:
"Duminică seara, cînd clocotea plumbul viitor al tiparului prin camerele redacţiei, m-a sunat, de la Cluj, un tovarăş, căutîndu-mă anume pe mine, redactorul şef al gazetei «Sportul».
S-a recomandat, că aşa stă bine omului civilizat, şi-apoi a-nceput: "Vorbesc pe «firul scurt»". (n.a. asta voia să-nsemne probabil: atenţie mărită căci dacă recurge omul la un asemenea fir tocmai de la Cluj, pînă unde drumul nu-i chiar atît de scurt, trebuie să se fi petrecut fapte mari).
Şi-ntr-adevăr, tovarăşul arbitru mă prevenea, cu grijă, asupra unor lucruri tenebroase: cronicarul de fotbal al ziarului "Sportul", al cărui nume nu-l ştia exact, dar credea că Marin Popescu ori poate Marius Popescu, se întreţinuse cu unul de la FC Argeş "care a făcut şi puşcărie" şi pe care el îl scosese din teren de altfel (aici nu mi-a explicat de ce a procedat astfel); să am grijă cumva de ce va scrie trimisul redacţiei în legătură cu felul în condus d-sa meciul.
Întîmpinat de nedumerirea mea la fel de scurtă, arbitrul în cauză mi-a mai spus că la joc au asistat şi alţi tovarăşi de la "secţie" şi că, oricum, va trece mîine (n.a. adică luni) pe la redacţie să mai discutăm .
Am apucat să-i spun că neasistînd la joc nu pot să am nici o opinie şi că, în general, colectivul nostru acordă credit trimişilor săi la manifestaţiile sportive, după care convorbirea a luat sfîrşit.
Pe sală, m-a întîmpinat şeful laboratorului foto: "Aţi vorbit cu Clujul?". Apoi, un coleg din secţia fotbal, cu aceeaşi întrebare. Am negat din bună-cuviinţă faţă de cel aflat la cea oră la Cluj.
Dar probitatea profesională, care nu ne lasă adeoseri să închidem peste noapte liniştiţi ochii, mă obligă să fac publică această conversaţie.
Din mai multe motive: pentru că intervenţia arbitrului respectiv a avut în ea toate nuanţele abuzului şi încercării de intimidare, începînd cu «firul scurt», continuînd cu anumite «prezenţe» din tribune şi cu amănunte din viaţa particulară a unui om care a ispăşit o mai veche vină avînd acum însă toate drepturile cetăţeneşti ca oricare dintre noi, cu insinuarea unor probabile «nereguli» între acest om şi reprezentantul ziarului nostru şi sfîrşind cu anunţarea vizitei pe la redacţie.
Ne-am obişnuit de asemenea procedee, care nu ne mai fac nici măcar o oarecare impresie. Pasiunea pentru o «stea» în plus la rubrica de fotbal poate fi de cea mai pură sorginte sportivă, dar nu cînd se sprijină pe procesul de intenţie şi pe traficul de influenţă.
Ca să nu mai spun că «firul scurt» trebuie folosit, după opinia mea, doar în interese majore, de serviciu, şi nu duminica, în zi de sărbătoare...
Asta înseamnă că între funcţiile de serviciu şi activităţile obşteşti voluntare (cum este cea de arbitru de fotbal) se recomandă a nu se face confuzii şi - în nici un caz - identificări, măcar pentru menţinerea în limitele principialităţii elementare.
Pentru toate cele petrecute nu vă acord nici o stea. Cred că aţi înţeles de ce, tovarăşe A. Pârvu".
