Andrei Vochin compară două întîlniri speciale cu Chivu şi Manea » Copilul Bunei Speranţe

Prima experienţă în calitate de oficial al FRF pe lîngă echipa naţională mi-a oferit o întîlnire promiţătoare cu viitorul Era pe la jumătatea anilor '90. Mă întorceam de la un meci de Divizia A. Îmi scrisesem grăbit cronica, o transmisesem cuvînt cu cuvînt prin intermediul unui telefon fix şi fugisem spre gară. Era o noapte cleioasă de vară ce-mi transformase cămaşa într-o textură jilavă la capătul sprintului meu prelungit către gară. Abia aşteptam să scap de ea, să mă las la şort şi tricou şi să mă aşez în patul suprapus Mă ajunsese oboseala, iar durata unui drum de la Reşiţa la Bucureşti mi se părea ideală pentru a mă refrişa. Întotdeauna am dormit bine în vagonul de dormit. L-am întîlnit pe culoarul dintre cuşete. O faţă de copil pe un trup bine clădit de bărbat. Mîinile încă subţiri îi trădau adolescenţa, dar de sub pantalonii scurţi se iţeau pachete de muşchi adevăraţi aşezaţi exact în ordinea pe care o studiasem pe planşele de anatomie dintr-a şaptea. M-a salutat cu un respect devenit rar încă de pe acea vreme şi mi-a zîmbit cu o seninătate ce-ţi vorbeşte indirect şi despre IQ. L-am recunoscut imediat pe cel cu care urma să călătoresc. El spre o convocare a unui lot de juniori, eu înapoi acasă. Timpul a trecut repede. Nu era extrem de vorbăreţ la început. O timiditate rezultată din buna creştere. Apoi, uşor-uşor dialogul s-a legat şi am descoperit în puştiul din faţa mea un interlocutor agreabil, cu mult peste vîrsta sa biologică. Poveştile cu Sdrobiş, cu tatăl său, Mircea, cele despre emoţiile debutului în prima ligă sau despre mîndria de a juca sub tricolor m-au ţinut lipit de geamul trenului încă vreo două ore. Cred că ne apropiaserăm de Severin cînd s-a scuzat că trebuie să se odihnească un pic pentru că a doua zi la 11 avea antrenament la lot. Aproape că m-am ruşinat eu că nu luasem această iniţiativă. Aveam însă o scuză. Dialogasem cu unul dintre cei mai importanţi jucători din istoria următorilor 10-15 ani. Cristi Chivu. Cam aceeaşi senzaţie am trăit-o în urmă cu două săptămîni. Mai întîi la Mogoşoaia, cînd i-am strîns mîna prima oară. M-a privit direct în ochi şi mi-a zîmbit atît de curat încît parcă timpul se întorsese grăbit în gara din Reşiţa. Un alt Cristi se afla în faţa mea, dar parcă era acelaşi. Puţin timid, dar stăpîn pe el. Aşa cum l-am văzut apoi la primul antrenament cu Marica, Maxim sau Pintilii. Accidentarea lui Măţel nu l-a speriat, iar gîndul că va debuta în naţionala mare la nici 17 ani nu i-a înmuiat genunchii.Cu Albania a făcut un joc matur, solid, inteligent. Contra Algeriei a admis statutul de rezervă. Iar între cele două jocuri a ştiut să gestioneze şi primele supărări produse de celebritate. Un site scrisese că are doi fraţi mai mari, ambii cu grave probleme de sănătate. A venit fără teamă la ofiţerul de presă, l-a informat că "eu am doi frăţiori, gemeni, mai mici, dar perfect sănătoşi" şi a cerut să intre în dialog cu jurnalistul pentru a putea îndrepta eroarea. Fără nervi de mică vedetă, ci cu o normalitate a bunului simţ. Aceeaşi pe care am sesizat-o din clipa în care a aterizat direct în cantonamentul lotului U19. Fără ifose s-a aşezat pe bancă la primul meci, fără aere a acceptat să intre în repriza a doua şi fără să arate o clipă că e mai mic cu doi ani decît colegii săi a preluat atitudinea de lider şi a încercat pe cît posibil să dreagă ce se mai putea în jocul cu Austria. A fost de ajuns să strige de cîteva ori la colegii lui mai mari, să dea două diagonale excelente pentru a ne arăta tuturor că România, ca ţară, şi Gică Hagi, ca şef de proiect sănătos, pot da în continuare fotbalişti. În secolul 15, cînd navigatorii portughezi au descoperit calea către Indii şi Orient în sudul Africii, au denumit acea extremitate, cu bucurie şi optimism, Capul Bunei Speranţe. Eu l-am descoperit în Elveţia pe Cristi Manea. Copilul Bunei Speranţe.