Articol de GSP - Publicat vineri, 22 februarie 2019 17:57
Lansat în cinematografele românești, după turul prin festivaluri, „Caisă” prezintă povestea adevărată a unui antrenor de box care caută aur și a unui copil care-și caută drumul.
Antrenorul Dumitru Dobre lucrează la un club certat cu Federația, lucrează din pasiune, pentru că asta e meseria lui, asta știe să facă: să scoată la iveală luptătorul din adolescenții firavi care intră în sala de antrenamente.
Documentarul lui Alexandru Mavrodineanu arată în ce chinuri se naște un campion. Și cât de repede se risipește. Chiar dacă are un antrenor care crede în el, un copil care visează glorie sportivă are de învins, înaintea adversarilor din ring, nenumărate piedici. Nenumărate sunt motivele care să-l descurajeze pe Caisă, puștiul talentat, care vorbește mai mult din ochi și din pumni. Autoritățile din sport nu-i întind vreo mână. Și când o fac, mâna asta ține doar două bancnote mototolite, „ca la lăutari”, cum oftează antrenorul Dobre.
Cluburile „de stat” nu-i dau echipament, nu-i dau legitimație, nu-i dau indemnizație. Antrenorul e cel care-i cumpără ghete noi și trage o mulțime de sfori, mizând pe solidaritatea de breaslă cu alți antrenori, pentru a-l putea înscrie pe Caisă în competiții.
Tandrețea lumii de la margine
Profesorii de la școală nu înțeleg de ce Caisă merge zilnic la antrenamente, în loc să învețe când se scrie „mi-au” și când se scrie „miau”. Familia lui Caisă trăiește de azi pe mâine, într-o casă fără apă curentă. E memorabilă scena când copilul își spală singur prosopul de la sală, la lighean, într-o baracă luminată de un bec chior. Scena de la tribunal, când părinții lu Caisă se interesează de soarta unei rude, judecate pentru furt, conțin, iarăși, momente de cinema sclipitor.
Mavrodineanu e singurul regizor român care are o înțelegere intimă a acestei umanități de la periferie, unde disperarea și dragostea de viață se amestecă, până nu le mai poți deosebi. O lume care are muzica în sânge și lupta pentru supraviețuire în gene, cu tandrețea ei strecurată timid, în îndemnuri părintești precum: „Dacă nu iei aurul, te calc în picioare!”.
Montajul e de o mare inteligență artistică, mișcările libere de cameră contribuie la senzația de firesc, de viață care se desfășoară, neregizat, sub ochii noștri. Filmul are emoție, are o poveste care te ține până la sfârșit, fără a cădea în melodramă, și are personaje atașante, puternice. Până la urmă, performanța e o chestiune de caracter, nu de talent. Mergeți să vedeți „Caisă”, măcar pentru a hotărî în cunoștință de cauză dacă vă dați copilul la sport sau nu.
