Articol de Luminiţa Paul - Publicat luni, 19 aprilie 2010 00:00
Rafa Nadal. Victorie la Monte Carlo. Poveste reînnodată după 11 luni
De ce plîng jucătorii de tenis? Păi, de ce n-ar face-o? Lacrimile nu sînt nici un lux şi nici o ruşine. Sînt acolo ca să fie date la iveală cînd şi cînd, în momentele în care corpul a spus ce a avut de spus şi vine rîndul emoţiei. Ieri, după ce a cucerit titlul de Masters 1000 de la Monte Carlo, după ce s-a tăvălit prin zgură, după ce l-a îmbrăţişat pe învins, compatriotul Verdasco, şi după ce a salutat publicul cu un imens gest de uşurare, Nadal s-a dus pe bancă să plîngă un pic la adăpostul prosopului. Cu suspine, exact ca un copil.
N-a plîns de bucurie pentru că a devenit primul jucător din era open care cîştigă un turneu de şase ori la rînd, ceva ce n-au izbutit Borg, McEnroe, Connors, Lendl, Sampras, Agassi sau Federer. N-a plîns de fericire după ce scorul finalei a fost 6-0, 6-1. N-a plîns nici pentru că a terminat concursul cedînd doar 14 game-uri în cinci meciuri.
A plîns pentru că, în sfîrşit, a reuşit să lege la loc firul. Nu mai cucerise vreun titlu de 11 luni, de la Roma. Pentru el, au fost 11 luni pline de tot felul de evenimente deloc fericite. Eliminarea prematură la Roland Garros, accidentarea la genunchi, ratarea Wimbledon-ului, divorţul părinţilor, recuperarea, revenirea şchiopătată, altă accidentare, la muşchii abdominali, şi, peste toate, lipsa de încredere în jocul lui, în forţa lui, în capacitatea lui de a mai cîştiga ceva important. De a-i mai învinge pe adversarii tari.
Şi cînd jocul dădea semne clare că se recompune în chip pozitiv, era ceva care strica schema. Ceva ascuns adînc în capul lui Rafa, tipul cu cel mai tare moral din tenis care a descoperit brusc, o dată cu necazurile, că poate avea şi cel mai fragil moral din tenis. De aceea a pierdut meciuri în care a condus şi a dominat pînă într-un punct în care firul acela subţire, lipit cu trudă, s-a rupt iar.
Ieri însă, totul s-a încheiat cu bine. După 11 luni în care şi-a dorit imens să revină la vîrf, în primul rînd ca nivel al tenisului, în fine, a izbutit. De acum încolo, poate că îi va fi mai uşor. Nu va mai trebui să arate că e în stare să cîştige. A făcut-o deja. De aceea a plîns. De aceea plîng, uneori, jucătorii de tenis.
Rafa Nadal. Victorie la Monte Carlo. Poveste reînnodată după 11 luni
De ce plîng jucătorii de tenis? Păi, de ce n-ar face-o? Lacrimile nu sînt nici un lux şi nici o ruşine. Sînt acolo ca să fie date la iveală cînd şi cînd, în momentele în care corpul a spus ce a avut de spus şi vine rîndul emoţiei. Ieri, după ce a cucerit titlul de Masters 1000 de la Monte Carlo, după ce s-a tăvălit prin zgură, după ce l-a îmbrăţişat pe învins, compatriotul Verdasco, şi după ce a salutat publicul cu un imens gest de uşurare, Nadal s-a dus pe bancă să plîngă un pic la adăpostul prosopului. Cu suspine, exact ca un copil.
N-a plîns de bucurie pentru că a devenit primul jucător din era open care cîştigă un turneu de şase ori la rînd, ceva ce n-au izbutit Borg, McEnroe, Connors, Lendl, Sampras, Agassi sau Federer. N-a plîns de fericire după ce scorul finalei a fost 6-0, 6-1. N-a plîns nici pentru că a terminat concursul cedînd doar 14 game-uri în cinci meciuri.
A plîns pentru că, în sfîrşit, a reuşit să lege la loc firul. Nu mai cucerise vreun titlu de 11 luni, de la Roma. Pentru el, au fost 11 luni pline de tot felul de evenimente deloc fericite. Eliminarea prematură la Roland Garros, accidentarea la genunchi, ratarea Wimbledon-ului, divorţul părinţilor, recuperarea, revenirea şchiopătată, altă accidentare, la muşchii abdominali, şi, peste toate, lipsa de încredere în jocul lui, în forţa lui, în capacitatea lui de a mai cîştiga ceva important. De a-i mai învinge pe adversarii tari.
Şi cînd jocul dădea semne clare că se recompune în chip pozitiv, era ceva care strica schema. Ceva ascuns adînc în capul lui Rafa, tipul cu cel mai tare moral din tenis care a descoperit brusc, o dată cu necazurile, că poate avea şi cel mai fragil moral din tenis. De aceea a pierdut meciuri în care a condus şi a dominat pînă într-un punct în care firul acela subţire, lipit cu trudă, s-a rupt iar.
Ieri însă, totul s-a încheiat cu bine. După 11 luni în care şi-a dorit imens să revină la vîrf, în primul rînd ca nivel al tenisului, în fine, a izbutit. De acum încolo, poate că îi va fi mai uşor. Nu va mai trebui să arate că e în stare să cîştige. A făcut-o deja. De aceea a plîns. De aceea plîng, uneori, jucătorii de tenis.
