Articol de Răzvan Luţac, Sebastian Culea - Publicat miercuri, 25 ianuarie 2017 12:40
O fostă sportivă de performanță la gimnastică ritmică povestește felul în care antrenorii se poartă cu elevii, inclusiv la lotul ”național”.
Retrasă și în prezent antrenoare, sportiva dorește să-și protejeze identitatea. Gimnasta descrie comportamentul oficialilor, jignirile și bătăile la care erau supuse sportivele începând cu vârsta de 8 ani.
- Cum ai ajuns la gimnastică?
- Eu eram tipa care, la un moment dat, sărea peste patru tipe puse în sfoară și mă rostogoleam pe lângă. Și, în momentul ăla, m-au sesizat, probabil, pe mine.
- Cum s-au purtat cu tine de la început?
- Cu mine, fiind nouă, mă menajau. Dar cu sportivele lor, rău. Rău, la modul nu neapărat că le băteau de față cu toată lumea, dar jignirile erau pe față.
- Erau antrenorii diferiți la competiții?
- Da, normal că erau altfel, toată lumea, totul e frumos, suntem superprieteni, dar stai să ajungem la sală, că te f** în gură! Asta, după ce ai ieșit afară îți iei bătaie, iar la competiție mamă ce bine ai făcut, te iau în brațe, și la sală - știi ceva?
Te f** în c**, că de fapt nu ai făcut bine chestia aia și îți iei bătaie pe chestia aia și de fapt ești un jeg și n-ai făcut nimic.
Tu în condițiile în care ai luat medalie de bronz sau de argint, dacă nu luai medalie de aur, tu de fapt n-ai făcut nimic și erai un jeg.
- Cum erați jignite?
- Vacă, proastă, tâmpită, nu ești bună de nimic. Petrecând atâta timp acolo, ne atașam de femeile alea, indiferent de cum se purtau cu noi. Nu erau întotdeauna atât de lamentabile.
- Ce însemnau bătăile?
- Bătăi înseamnă luat de păr, trântit de pământ, dat palme peste față...
La un moment dat am văzut, când nu eram eu la lot, se antrenau tipele care erau la lot, erau în sală cu noi, și efectiv una dintre ele, nu știu dacă de la bătăi sau de la antrenamentul dur era efectiv plină de vânătăi pe picioare, pe gambe, nu pe genunchi sau tibie, pe gambe!, de vânătăi. De la obiecte, de la bătăi, nu știu.
Aveam și eu vânătăi, dar pe coapse. Dar pe gambe tipa aia avea... nu-mi venea să cred.
- Ți se dădea încredere?
Mie, cel puțin, ca un copil într-un sport de performanță, în care chiar voiam să fiu bună, să mi se spună că nu sunt bună, că nu muncesc destul, nici că nu exersez destul.
- Ai simțit vreodată că greșești tu și că chiar nu exersezi destul?
- Da, da, și chestia asta. Indiferent dacă făceam sau nu, simțeam diferența pentru că asta mi se spunea.
- Ce ziceau părinții?
- Eu, cel puțin, la un moment dat, la o vârstă anume, nu mai știu la care, eram mai atașată de antrenoare decât de mama! Dacă dădea mama în mine...mama nu-și permitea să dea în mine. Tipele alea, da! Și eu eram atașată de ele în continuare.
Indiferent cât dădeau…la un moment dat mi-au dat o palmă, efectiv a stat roșu, așa… palma, pe mine. Pe coapsă. Nu-mi încordasem bine mușchiul. Și că nu am executat bine un element. Și mi-a tras o palmă peste picior și mi-a rămas palma aia.
- Ești antrenoare. Te-ai purta așa cu un copil?
- Nu aș face așa ceva. Nu aș bate un copil, nici nu m-aș atinge de un fir de păr al unui copil pentru că știu ce mi s-a întâmplat mie a fost efectiv odios. Bătăile prin care am trecut, cu coarda udă, primit bătaie…
- Ce coardă?
- Mergi la alpinism. Sau asta de la câine. E o chestie d-aia, ori primită oricum, cu viteză peste picior, ori udă, primită peste picioare, peste mâini ori depinde de unde nu te încordai. N-aș bate copiii. Probabil aș ști să mă impun prin alte metode. Pentru că ce mi s-a întâmplat mie cred că a fost… Gândește-te în ce stadiu m-au adus încât să cred că mi-a făcut bine ce am primit!
