Pînă la Mihai Neşu, doar gimnastica şi rugbyul au provocat la noi accidentări grave » Drame la coloană

"I thank the supporters and every person praying for Mihai. Only God can recover him now!". Acesta e sms-ul primit de oficialii lui FC Utrecht de la soţia lui Mihai Neşu, care se află 24 de ore din 24 lîngă fotbalistul român internat în spitalul UMC din Utrecht. "Mulţumesc suporterilor şi oricărei persoane care se roagă pentru Mihai. Numai Dumnezeu îl poate însănătoşi acum!". Au trecut 9 zile de la accident şi operaţie şi tot atîtea de cînd Mihai nu-şi simte mîinile şi picioarele. Şi ar mai putea trece luni întregi pînă la o veste bună.
În ultima perioadă, în sportul românesc au existat cîteva cazuri de accidente teribile la coloana vertebrală, suferite, întîmplător sau nu, de gimnaşti şi de rugbyşti. Trei dintre ei trăiesc, se deplasează în scaun cu rotile, dar încearcă să-şi ducă viaţa cum pot mai bine. Al patrulea s-a stins, în urma unei complicaţii la plămîni. Diagnosticele diferă, situaţiile diferă, vîrstele diferă. Sînt însă dintre acele exemple dure pe care sportul le suprapune cîteodată peste viaţă.

Bogdan Creţu avea 17 ani cînd o ieşire ratată la paralele, urmată de aterizare în cap, în timpul unui antrenament, l-au marcat definitiv. Era 7 martie 2000, o zi pe care n-o va uita niciodată. Încă întins pe spate, fără să ştie realmente cum şi ce mai simte, a rostit primele cuvinte de după accident: "Să nu le spuneţi părinţilor!". Diagnosticul a fost dur: fractură la vertebrele cervicale C3 şi C4. Nu putea mişca nimic în afară de gură, era paralizat de la gît în jos. Adus de părinţi la Bucureşti, a fost operat cu succes de profesorul Dan Exergian.
A rămas trei luni în spital, apoi a petrecut alte trei, infernale, într-un centru de reabilitare din Mangalia. Rezultatul a fost că a putut să-şi susţină singur capul şi să mişte mîinile. După o jumătate de an, pe 15 septembrie, a revenit acasă. N-a încetat să facă exerciţii de reabilitare şi pentru a-şi menţine tonusul. În 2008 a renunţat la ideea de a suporta o intervenţie chirurgicală cu celule stem în China.

Cu cîteva luni înainte de tragedia lui Bogdan, în toamna lui 1999, Andreea Chelaru, şi ea gimnastă, suferea un accident asemănător. Tot la antrenament, în sala de la Oneşti. Se afla la sărituri, gata să execute o Tsukahara. S-a răzgîndit însă în aer. Trupul i s-a răsucit în mod bizar şi a ajuns să aterizeze pe ceafă. Diagnosticul de traumatism medular la vertebrele C5-C6 i-a pecetluit viaţa. Andreea, ajunsă acum la 25 de ani, a suportat mai multe intervenţii chirurgicale, şi în ţară, şi în străinătate, inclusiv o operaţie cu celule stem într-o clinică din Beijing, în 2008. Nu a adus nici o minune, însă Andreea caută să-şi trăiască viaţa fără ranchiună şi fără reproşuri. "Nu regret nimic, nici gimnastica, nici operaţia", spune tînăra.

Un caz asemănător e cel al rugbystului George Baltă, de la Olimpia Bucureşti. Avea 20 de ani şi era un jucător care avea totul de aşteptat şi de sperat de la sportul său preferat. Pe 11 martie 2006, în timpul unui meci de pregătire contra "naţionalei" de juniori, s-a petrecut nenorocirea. George poate rememora cu o exactitate care dă fiori acele momente crude: "Mai erau zece minute. Grămadă! Nu eram încordat. Am pus bărbia în piept. Am auzit o pocnitură înfrundată, apoi am simţit un curent de la gît în jos. Asta a fost". Diagnosticul lui George, traumatism vertebro-medular cervical, luxaţie anterioară bilaterală C6-C7, nu l-a împiedicat să spere. Să trăiască şi să zîmbească. Nu urăşte sportul. Dacă ar fi sănătos, s-ar apuca din nou de rugby, fără frică şi fără resentimente.

Alexandru Grădinaru era tot rugbyst. Avea 19 ani. Juca la Universitatea Arad şi pe 31 martie 2010 debuta la echipa mare. Urma să fie singurul lui meci în prima divizie. Introdus pe teren spre final, Alex a avut imensul ghinion ca grămada să se prăbuşească exact peste el. A apucat să spună doar: "Mă doare umărul rău de tot!". Scos pe targă şi transportat la spital, i s-a fixat diagnosticul de leziune medulară C4-C5 produsă ca urmare a unei luxaţii de corp vertebral cervical. A suportat o intervenţie chirurgicală de 7 ore, apoi a rămas în spital, la Timişoara, în speranţa că situaţia i se va îmbunătăţi.

Starea de sănătate a tînărului a fost influenţată însă negativ de o infecţie la plămîni ce apăruse pe fondul unei capacităţi respiratorii proprii de numai 35 la sută. Stopurile cardio-respiratorii s-au succedat, primul fiind înregistrat pe 9 aprilie. Lucrurile se mai îmbunătăţiseră, dar în iunie infecţia a revenit. Pe 15 iulie, Alex a încetat din viaţă în urma unui alt stop cardio-respirator "în contextul unei bronhopneumonii mixte, fungice şi bacteriene, neresponsivă la tratament". Avea 19 ani şi o jumătate de oră jucată în prima divizie.