Articol de Andrei Crăiţoiu, Robert Vîrdol - Publicat luni, 12 octombrie 2026 12:06 / Actualizat luni, 12 octombrie 2026 21:57
La 28 de grade, pe un teren tare ca betonul, la doi pași de cimitir și cu zeci de săteni ieșiți din case, fotbalul județean își joacă meciurile fără analize video, fără preparatori fizici și fără pretenții de echipe mari. Victoria Pisculești - Viitorul Predești se joacă pe dealul din comună.
În Liga 6 Sud Prahova, fotbalul nu se oprește pentru că a venit căldura, pentru că terenul are denivelări sau pentru că luni dimineață trebuie să fii din nou la muncă, la Ploiești ori la București. Dimpotrivă.
Weekendul a fost tocmai bun de fotbal. Soarele a bătut zdravăn peste un câmp împrejmuit cu gard, transformat în stadion de duminică. Zeci de săteni au ieșit din case ca să vadă echipa locală, să schimbe o vorbă cu vecinii și, dacă tot s-au adunat, să mai pună ceva la cale pe marginea terenului.
„Primăria nu ne dă niciun ban, totul e din fondurile noastre”
Ziua începuse cu un 3-0 fără milă administrat de Prahova Tinosu celor de la Vulturul Zănoaga. Dar meciul care merita povestit nu era acesta. În program urma un derby de comună, cu orgolii vechi, amintiri și o echipă care a învățat din nou să existe.
Victoria Pisculești se întorsese în fotbal după ani în care numele ei dispăruse din peisaj.
Nu s-a întors cu un buget de club profesionist, cu echipament de ultimă generație. S-a întors cu mai mulți băieți care au pus umărul, cu bani scoși din buzunar și cu chef de alergat în fiecare weekend.
„Suntem trei băieți care am pus umărul la echipa din Pisculești și vrem să ne distrăm, să ne simțim bine și să alergăm weekend de weekend. Primăria nu ne dă niciun ban, totul e din fondurile noastre. Nici teren n-avem la noi în sat, jucăm la vecinii de la Tinosu”, spun oamenii din echipă.
Derby-ul comunei, sus pe deal
Pisculeștiul este satul din comuna Tinosu care îi găzduiește astăzi pe fotbaliști, pe terenul din zonă. Adversarul de duminică, Viitorul Predești, vine tot din aceeași comună.
Așadar, derby în toată regula. Nu pentru televiziuni, ci pentru cei care știu cine cu cine a jucat, cine a plecat la muncă în străinătate și cine încă mai poate duce două reprize.
Pisculeștiul are cu ce se lăuda dincolo de fotbal. Localnicii vorbesc despre așezările geto-dacice din zonă și țin la istoria locului, atestat documentar încă din 1594. Dar, în ziua meciului, trecutul a coborât din cărțile de istorie direct pe marginea terenului.
Un localnic a venit la stadion cu o mică avere: carnetele de jucător ale foștilor fotbaliști, păstrate vreme de zeci de ani.
Documentele istorice și „ăsta era cel mai bun”
Hârtiile sunt îngălbenite de vreme, fotografiile s-au desprins, iar urmele anilor sunt vizibile pe fiecare filă. Omul le răsfoiește cu mândria celui care știe că ține în mâini mai mult decât niște documente. Ține o parte din viața satului.
Se oprește la unul dintre carnetele vechi și arată fotografia.
„Gheorghe Florea, ăsta era cel mai bun!”, spune, privind jucătorul de odinioară de parcă l-ar vedea și acum alergând pe teren.
Pe vremuri, Pisculeștiul era echipa-fanion a comunei. Fotbalul nu se rezuma la o partidă de duminică, iar ambițiile treceau dincolo de gardul terenului.
Între 1960 și 1970, în comuna Tinosu, pe dealurile unde astăzi se joacă fotbal pe câmp, la doi pași de cimitir și printre gospodăriile unei localități cu câteva sute de suflete, se organizau triunghiulare pentru descoperirea de talente.
Dumitru Nicolae, prahoveanul din Tinosu
Iar Tinosu a dat chiar un campion al României. Dumitru Nicolae, fundaș central născut aici, a ajuns la Petrolul, apoi la Steaua, cu care a câștigat titlul național în sezonul 1967-1968.
În palmaresul său au intrat și cinci Cupe ale României: una cu Petrolul și patru cu Steaua. A îmbrăcat de opt ori tricoul echipei naționale. De pe dealurile Prahovei, drumul l-a dus până la nivelul cel mai înalt al fotbalului românesc.
Astăzi, drumul pare ceva mai scurt. De la ulița satului la marginea terenului și înapoi. Dar bucuria jocului n-a dispărut.
În alte vremuri, echipele locale jucau inclusiv în Cupa Agriculturii. Astăzi, la Liga 6, fotbalul se joacă mai ales din plăcere și din încăpățânarea de a nu lăsa echipa să moară.
Cine e pe bune și cine joacă pe fals?
Vestiarul există, dar e modest și pare mai degrabă potrivit pentru zilele friguroase. Când e cald, jucătorii se schimbă pe ulițele pline de pământ, își trag tricourile pe ei, își leagă ghetele și își fac încălzirea cum pot.
Nu există un preparator și nici un om care să le pună la dispoziție creme și unguente. Fiecare își cumpără singur ce-i trebuie pentru meci.
Înainte de fluierul de start, meniul e simplu: banane și ciocolată. Puțină energie, ceva dulce și la treabă.
Nici antrenorul de duminică nu pierde nopțile studiind adversarul. Planul e unul simplu: cine vine la ora meciului, joacă.
După șase etape, Victoria Pisculești avea patru victorii și două înfrângeri, o zestre bună pentru o echipă abia întoarsă în competiție.
Numai că, înainte să se vorbească despre clasament, trebuia rezolvată o problemă mult mai presantă: cine e pe bune și cine joacă pe fals?
Controlul carnetelor, înainte de controlul mingii
Gazdele cer verificarea jucătorilor înainte ca arbitrul să pornească meciul. Pe margine se aude suspiciunea, rostită cu siguranța cuiva care a mai văzut destule în fotbalul mic: „Au dubii că sunt unii pe fals!”.
Carnetele devin pentru câteva minute mai importante decât mingea. De data aceasta, însă, oaspeții sunt în regulă.
„Nu i-am mirosit cum trebuie, dar nu ne costă nimic să le verificăm carnetele”, vine explicația.
Controlul se încheie, iar fotbalul poate începe. Pe margine, între timp, se construiește un alt fel de tribună. O vitrină ambulantă de băuturi, așezată chiar lângă teren.
Iar semințele, numite în limbajul locului „bomboane agricole”, se sparg pe bandă rulantă. De floarea-soarelui sau de bostan, fiecare după preferință.
„Hai România! Ne-au dat cu spray-ul în ochi, am aruncat gardurile, pietre...”
Până să se încingă derby-ul, în câmp apare un personaj care ar putea ține singur spectacolul de pe margine.
Poartă ie națională, flutură steagul României și pe cel al Uniunii Europene și suflă într-o vuvuzelă. Nu pare să aibă nevoie de invitație pentru a intra în atmosferă.
„Hai România! Hai Talibanu! De la ce ziar ești? De la Sportul, de la Tineretul?”, întreabă, făcându-și încălzirea vocală înainte ca jucătorii să termine încălzirea.
Omul e cunoscut de toată lumea, dar îi place să-și spună singur povestea:
„Sunt a lu’ Șoșoacă! Am luat cinci milioane, mâncare, băutură... Am fost la Patriarhie, acolo în deal. Am fost și cu ciobanii când ne-au făcut de comandă. Ne-au dat cu spray-ul în ochi, am aruncat gardurile, pietre... La Grigore Antipa am dărâmat scările. O Eva a spart ghivecele de flori și-a aruncat cu pământ!”.
Și meciul începe.
Două ocazii, două goluri. Fotbalul simplu e uneori cel mai eficient
Victoria Pisculești deschide scorul cu o acțiune simplă. Mingea ajunge în fața porții, atacantul rămâne față în față cu portarul și finalizează fără emoții. Nicio schemă complicată, nicio combinație desenată pe tablă.
Gazdele par mai în formă. Aleargă, se găsesc mai bine și profită de spațiile lăsate de adversari. Le ajunge să se uite unii la alții și să vadă cine mai poate duce un sprint.
Până la pauză, tabela arată 2-0. Viitorul Predești, venit cu planuri mari, începe să-și piardă răbdarea. Pe margine apar primele reproșuri, iar tonul crește. „Au ajuns să ne bată curcanii ăștia. Au avut două ocazii și ne-au dat două goluri!”.
Antrenorul oaspeților intră în colimator, iar vedeta Baboi devine subiect de discuție. E arătat cu degetul și avertizat că urmează să intre pe teren.
„Lasă, bă, că intri tu și joci după pauză!”
E momentul în care fotbalul de județ își arată una dintre particularitățile sale cele mai simpatice.
Nimeni nu pare să aibă răbdare pentru analize lungi, iar schimbările se decid direct, în mijlocul nemulțumirilor. Dacă jocul nu merge, trebuie făcut ceva. Dacă vedeta e pe bancă, e timpul să intre.
După pauză se fac schimbări, intrările devin mai hotărâte, iar jocul capătă ritm. „Lasă, bă, că intri tu și joci după pauză!”, se aude din mulțime. Și se marchează, scorul se modifică, iar derby-ul comunei începe să arate a meci adevărat, cu răsturnări de situație și emoții până la final.
Viitorul încearcă să revină, Victoria își apără avantajul. Pentru câteva zeci de minute, toate grijile de luni dimineață dispar. Nu mai contează naveta, programul de muncă, contează orgoliul de a câștiga derby-ul.
Fluierul final pune capăt spectacolului. Victoria câștigă cu 3-2 și mai adaugă trei puncte la zestrea unei echipe care a revenit în fotbal după ani de absență.
Victorie și „Nu facem grătar, că n-avem cărbuni”
La final, însă, nu urmează petrecerea la care s-ar putea gândi cineva după un 3-2 într-un derby. „Nu facem grătar, că n-avem cărbuni”, e mesajul de încheiere.
Simplu, fără discursuri și fără promisiuni. Poate data viitoare se găsesc și cărbunii. Deocamdată, sunt suficiente cele trei puncte.
Jucătorilor de ocazie nu le-a păsat că terenul era în valuri și tare ca betonul. „Pe-un gazon mai de Doamne-ajută poate am juca și noi altceva”, spun oamenii.
Poate că au dreptate. Într-un loc în care primăria nu finanțează echipa, jucătorii își cumpără singuri tot ce le trebuie, iar vestiarul e mai mult o soluție pentru zilele reci, faptul că meciul se joacă deja e o victorie în sine.
Oamenii vin să vadă fotbal, să-și întâlnească vecinii, să comenteze arbitrajul și să aibă motiv pentru o „săniuță” împărțită cu prietenii.
- Gazeta a pregătit o serie de reportaje speciale pentru a prezenta pitorescul fotbalului de la județ
- Vrei ca echipa din comuna ta să devină cunoscută? Scrie-ne la [email protected] despre personajele și întâmplările amuzante din ligile inferioare!
- Toate reportajele FOTBAL LA JUDEȚ sunt disponibile pe contul de YouTube al Gazetei (abonează-te aici)
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
