Articol de Alexandru Barbu, Răzvan Stamatiu - Publicat miercuri, 14 ianuarie 2026 16:56 / Actualizat miercuri, 14 ianuarie 2026 17:43
Invitatul ediției #31 a podcastului GSP „2 la 1”, Cătălin Oprișan nu poate să vorbească despre mama lui decât cu un nod în gât. A pierdut-o în 2005.
„În general mă feresc să discut public despre familie. Dar tot timpul când sunt întrebat despre mama, ca să nu-mi dea lacrimile, spun un citat din Abraham Lincoln: «Tot ceea ce sunt și tot ceea ce voi deveni îi datorez îngerului care a fost mama»”, începe Oprișan.
Apoi își amintește un episod care l-a marcat. Când era în clasa a 5-a și a câștigat premiul întâi la concursul „Cântarea României”, cu poemul „Surâsul Hiroshimei” de Eugen Jebeleanu.
VIDEO | Cătălin Oprișan, moment emoționant la podcastul GSP „2 la 1”: „Mama, singura care m-a aplaudat”
„Era finala pe țară a «Cântării României», la Palatul Pionierilor și Șoimilor Patriei. M-au strigat: «Poziția nr. 155, Cătălin Oprișan, Școala Generală nr. 156». Aveam de interpretat «Surâsul Hiroshimei», de Eugen Jebeleanu. Intram pe scenă în picioarele goale, cu pantalonii tăiați, cu sânge fals pe mine și cu tricoul sfâșiat, că picase bomba atomică. Ăia, când s-au uitat din juriu, or fi zis: «Ăsta din ce film e?».
La palat aveau microfon din ăla șmecher, care se ridica singur, vorbim despre anii ’85–’86. Începusem să recit din genunchi, iar oamenii se întrebau ce fac cu microfonul, că el era sus, eu eram jos. L-au coborât din buton...
Mama era în primul rând, o vedeai acolo... Am început să recit, cu plânsete, căzuse bomba atomică, corul copiilor… După ce am terminat, cu versul «Dar inima speranței din mâini le-a și zburat!», în sală nu a aplaudat nimeni.
Mama, Dumnezeu s-o ierte!, care știa de acasă, pentru că eu recitam în oglindă, s-a ridicat și a început să aplaude singură. Și după au început toți din sală. Dar înainte a fost liniștea aia… mă gândeam: «Bă, n-am făcut ceva bine?». Așteptam o reacție. Mama, uitându-se în jur, a început să aplaude. Am luat premiul întâi, tată, plângeau și caii de la dric!” e relatarea lui Oprișan.
Am luat trei premii întâi la „Cântarea României” în trei ani diferiți, în clasele a treia, a cincea și a șaptea. Asta fără să recit nicio poezie cu Ceaușescu, ceea ce nu exista la acea vreme
- Cătălin Oprișan, la podcastul GSP „2 la 1”
VIDEO INTEGRAL | „2 la 1” cu Cătălin Oprișan, ediție specială de Crăciun:
Despre Cătălin Oprișan:
- jurnalist din 1993, licențiat în „Particularități ale limbii presei sportive”;
- a participat la ultima finală de Cupa Cupelor din istorie;
- l-a văzut pe Hagi la Euro 2000, la retragerea „Regelui” de la echipa națională;
- a mirosit iarba de pe „Maracanã” și a transmis din fața casei lui Ronaldo din Brazilia, la o zi după ce acesta devenise campion mondial;
- a scris istoria Stelei - „Steaua, Legenda unei echipe de fotbal”, pentru care a primit Premiul „Ioan Chirilă”, dar și „Istoria echipei naționale de fotbal a României”, premiată de către Asociația Presei Sportive din România;
- a fost corespondent Don Balón pentru România, iar în Gazeta Sporturilor a scris prima oară în 1999;
- în podcasturile și videoclipurile unde inevitabil devine actor principal reînvie personaje de legendă ale sportului, fiind un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor;
- corealizator al matinalului de la Kiss FM.
A numit țara-model pentru România: „Nu trebuie copiat 100%, putem să adaptăm!”
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
