Articol de GSP - Publicat sambata, 05 noiembrie 2022 09:00 / Actualizat sambata, 05 noiembrie 2022 23:17
Ajuns azi la 80 de toamne, Emil Dumitriu, „Fachirul” din atacul campioanei de acum 55 de ani, radiografiază Rapidul din vremea sa, dar și pe cel ajuns sub comanda lui Mutu. Și dezvăluie motivul pentru care cariera sa, asemenea lui Balaci, s-a frânt mult prea devreme.
- Interviu de Cristian Costache
Emil Dumitriu (II), fostul mare atacant al Rapidului, alintat „Fachirul din Giulești” pentru tehnica sa sclipitoare, împlinește azi onorabila vârstă de 80 de ani.
Stabilit încă din 1987 în Grecia, la Atena, e la curent totuși cu ce se întâmplă în țara pe care o cucerise și o fermecase cu două decenii înaintea exilului, la primul titlu arhivat în vitrina clubului de lângă Podul Grant.
„Soția e cu posturile TV grecești, eu, cu alea românești”, se destăinuie elevul favorit al lui Valentin Stănescu, marele tehnician sub comanda căruia „Nichi” a devenit campion, care a încercat apoi să-i resusciteze cariera, luându-l la Brașov, și alături de care a contribuit, ca antrenor secund, la revenirea Rapidului pe prima scenă, în 1983, după surghiunul de șase ani în „B”.
Nichi Dumitriu: „La ce joacă naționala acum, mai că aș putea juca și eu!”
- La mulți ani, domnule Dumitriu! Să fiți sănătos și să ne mai auzim vreme multă de aici încolo!
- Mulțumesc pentru urări, la fel! Să știi că stau chiar binișor cu sănătatea. Am avut recent niște probleme cu stomacul, după ce m-am luptat cu niște cârnați mai grași, aduși din România, și mi-a ieșit că am bila cam leneșă. Am potolit-o cu Colebil, iar celelalte analize au fost bune. În rest, rămân necazurile cu piciorul drept, merg mai greu, însă ți-am mai spus, dacă m-aș fi operat și m-ar fi reparat doctorii eram bun de luat în echipa națională, la ce se joacă azi!
- Mă bucur că nu v-a părăsit optimismul, că vă păstrați „tehnicitatea” și în vorbe, ca pe gazon, odinioară! Bun, cu sănătatea vă descurcați, dar cu facturile la energie cum o scoateți la capăt acolo?
- Să știi că n-a fost dracu’ chiar așa de negru! Noi avem cam totul electric pe acasă și înainte plăteam cam 80-90 de euro pe lună, acum am sărit pe la 150. Avem pensii bunicele, ne descurcăm.
- Rapidul îl mai urmăriți, așa, de la depărtare?
- Bineînțeles, ți-am spus că sunt la zi cu toate de pe acasă, se putea să evit fotbalul și Rapidul? Îmi place echipa de acum, în special băiatul ăla care s-a accidentat recent, Papeau. Chiar îi spuneam prietenului meu Necula, fostul coleg de la Steagul Roșu cu care vorbesc în fiecare zi, că francezul mi se pare cel mai tehnic jucător al Rapidului. Dacă ar mai avea încă unul, doi la fel, la creație, ar putea să conteze cu adevărat. Așa, doar cu heirupul, n-o să meargă mult.
- Pare inedit duelul actual cu Farul pentru supremație.
- Chiar este. Pentru că o să ne ducem cu siguranță și în trecut, îmi aduc aminte că noi am jucat cu Farul o finală de Cupa Balcanică. În 1966, înainte să luăm titlul, după ce am depășit, și noi, și constănțenii, faza grupelor, am prins finala. Am jucat turul la București, aveam 3-0 la pauză, dar s-a terminat 3-3.
- V-ați grăbit...
- Am zis că totul e clar, au prima șansă, așa că ne-am dus cu soțiile la Constanța, ca în vacanță. Vorbeam, înainte de meci, cu Guță Iancu, fostul mare jucător al Farului, că pot lua Cupa fără să mai jucăm returul. Ei, și uite că am dat eu două goluri cu stângul, în păianjen, am bătut cu 2-0 și l-am luat la tachinat pe Guță, întrebându-l unde-i Cupa. Mi-a răspuns cu câteva înjurături! De fapt, noi eram obișnuiți cu trofeul, îl mai luaserăm și cu doi ani înainte, când o bătuserăm pe Spartak Plovdiv.
Nichi Dumitriu: „Ce mănânci azi, alb sau roșu?”
- Mai în glumă, mai în serios, cu care Farul credeți că duce lupta Rapidul de azi? Cu ăla vechi, din finala balcanică, sau cu Viitorul lui Gică Hagi?
- Greu de spus, că de unit, așa cum s-a spus, nu prea merge. Ori alege trecutul îndepărtat, cu finala de Cupă Balcanică și finală de Cupa României, parcă, plus vreo mie și ceva de meciuri în Divizia A, ori istoria asta scurtă de vreo 10-12 ani, de la Ovidiu, dar cu un titlu. Oricum, Viitorul original, adevărat, a fost ăla al nostru, din 1962, după ce câștigaserăm Campionatul European de juniori, Turneul UEFA de la București. Ne-au desființat după doar un tur cu victorii în fața lui Dinamo, Rapid, Farul sau Steagul Roșu și au zis că trebuie să ne pregătim pentru următorul turneu final, nu mai avem timp de campionat! Pe vreo șase dintre jucători i-a luat Steaua, Rapid a luat trei, pe mine, Jamaischi și un alt băiat, Ștefănescu, care n-a făcut față la noi și a plecat la Pitești.
- Revenind, după succesul cu Farul, din Balcani, a urmat titlul, cu nea Tinel la comandă. Așa cum microbiștii din perioada interbelică rosteau pe nerăsuflate atacul Ripensiei, „Bindeabekeciolacschwartzdobay”, sau brazilienii pe cel al echipei de vis din ʼ58, „Garrinchadidivavapelezagalo”, așa învățaseră și românii, inclusiv dinamoviști ori steliști, formula celebră cu care ați triumfat atunci. Le spuneți și celor mai tineri cum arăta echipa cu care ați triumfat în ʼ67?
- Răducanu - Lupescu, Motroc, Dan Coe, Greavu - Dinu, Jamaischi - Năsturescu, Dumitriu, Ionescu, Codreanu. A fost șansa lui nea Tinel să aibă la dispoziție patru, cinci tineri sau foarte tineri, adică Rică, eu, Jami, Dinu „Buric”, chiar Dan Coe, lângă care evoluau câțiva oameni mai experimentați, ca Nae Georgescu, Motroc, Greavu sau Culae Lupescu.
- Nume mari...
- Nu eram toți perfecți, dar aveam echipă bună. Plus că, fără falsă modestie, am făcut un cuplu teribil cu Puiu Ionescu, nu prea ne stătea nimeni în față. Noi am câștigat titlul ăla în doar 16 jucători. Nici nu mai întrebam înaintea meciurilor, puneam direct tricoul pe mine.
- Cum era pe vremea aia?
- Titularii de atunci erau greu de scos din teren. Gândește-te că Nelu Oblemenco, Dumnezeu să-l odihnească!, oricât de bun atacant a fost, n-avea loc la noi. Un alt mare talent, care apărase înainte să apară Rică, a fost Todor, unul dintre cei mai buni portari din istorie, în opinia mea. Cred că e unicul care n-a luat niciodată gol din 6 metri! Nu puteai efectiv să-l învingi din careul mic, avea reflexe extraordinare.
- Ce s-a întâmplat cu el?
- Și-a bătut joc de viața lui, de carieră. Când mergeam la baie, în oraș, cum era tradiția, îmi cerea câte 25 de lei să mănânce. Îi dădeam, dar știam despre ce-i vorba și-l întrebam ce mănâncă azi, alb sau roșu... Avea o garsonieră dată de Rapid, pe la Romarta, în centru, a pierdut-o pe băutură. Cred că n-avea 50 de ani când s-a prăpădit. La fel a avut probleme și Nae Georgescu, fostul nostru căpitan, socrul unui alt rapidist, portarul de mai târziu Ion Manu. Avea un stâng nimicitor, o plesnea bine de tot de la distanță. Și el a avut probleme cu stomacul, s-a dus mult prea repede.
Ciudățeniile lui Dan Coe și metodele lui Dinamo
- Doi dintre colegii din acea vreme, Rică Răducanu și Dan Coe, au avut și ei soarta lui Dobrin, în Mexic, fiind puși la index de Angelo Niculescu. Despre ei s-a vorbit însă mai puțin, cu toate că în preliminarii, de exemplu, Dan Coe nu fusese doar titular de drept, ci și căpitan de echipă!
- Nu știu ce să zic, n-am fost acolo, poate a fost și vina lor. Am auzit doar că Dan nu prea respecta programul fixat de nea Angelo. Mare talent, Rică a fost întotdeauna un copil, și acum e la fel, nu s-a schimbat. Bun, dar neserios. El era cu mingile lovite în bara propriei porți, cu prostiile.
- Povestiți-ne o întâmplare!
- Jucam la Făgăraș, cu Steagul Roșu, conduceam cu 1-0, s-a apucat el să dribleze prin careu și a luat gol, apoi am luat bătaie. Chiar Dan Coe s-a dus la el și i-a dat una zdravănă după ceafă. Dan avea și el ciudățeniile lui.
- Ne dați un exemplu?
- Țin minte și acum că a intrat în cabină, într-un 5 mai, și ne-a spus că nu mai vorbește cu nimeni timp de o lună! Și n-a mai vorbit! Pe 5 iunie, ne-a anunțat că suntem iarăși prieteni. M-a sunat odată pe la 4:00 dimineața și mi-a spus să vin repede la el. M-am dus, normal, și mi-a pus muzică la magnetofon, Delilah a lui Tom Jones. Atunci m-am îndrăgostit, culmea!, de muzica lui Tom Jones, apoi de a lui Pavarotti, îi ascult cu sfințenie și azi.
- Mai aveți povești?
- Tot una de-a lui Dan. Când ne-am dus spre Ploiești, unde am jucat meciul care ne-a făcut campioni, 0-0 cu Petrolul, mergeam cu o Skodă veche, care prindea 60 la oră doar la vale, și ne-am intersectat cu o înmormântare. Dan a scos capul pe geam și a strigat, convins că ăsta e norocul nostru: „Mortule, să-ți dea Dumnezeu sănătate!”.
- Om ciudat, însă un jucător pe cinste, nu? Doar fusese fecior de fotbalist.
- Da, tatăl lui era Duce Coe, fost la Sportul Studențesc. Avusese legături cu legionarii, care nu fuseseră uitate. Pe vremuri, noi intram în cantonament, pentru meciuri, pe undeva pe Șoseaua Chitilei de azi, la o vilă, La Maioruʼ, cu vreo 10 camere, aveam și bucătăreasă, era în regulă.
- Așa...
- Într-o vineri, înaintea unei partide cu Dinamo, au venit unii cu mandat de arestare pentru Dan Coe și l-au dus la Poliția de lângă stadionul lui Dinamo, pe „Ștefan cel Mare”. L-au ținut vreo șapte, opt ore acolo, chestionându-l când unul, când altul. Unii îi ziceau să se așeze, după o vreme, ceilalți veneau și zbierau la el, cine i-a dat voie să stea pe scaun. L-au ținut așa până seara, s-a întors pe la ora 9:00 la cantonament, plângând. Astea erau metodele lor.
- Ce s-a întâmplat după?
- I-am bătut doar cu 2-0... Cred că, dacă, prin absurd, Rapid ar avea echipa de atunci și VAR-ul de azi, ar mai fi luat trei, patru campionate! Bine, nu numai arbitrajele contau atunci, făceau parte din strategia Partidului, a sistemului, în general.
- Bun, dar unii discută, azi, că Rapid a fost și ea ajutată de sistem...
- Praf în ochi. Da, ne ajuta, însă numai Ministerul Transporturilor, de care aparțineam de fapt și care ne mai susținea cu câte o primă, când legam niște rezultate bune. Un om deosebit, ministrul Dănălache, instaurase un sistem de premieri, că tot ziceai de sistem, cu câte 1.000 lei la trei victorii, 2.000 la șase, 3.000 la nouă și tot așa. Țin minte și acum că am fost aproape de o a zecea victorie la rând, în primăvara lui ʼ64, când ne-a bătut la București Siderurgistul Galați, care a și retrogradat ulterior. La doar trei zile după minunea asta, cu zece jucători de-ai noștri, plus Grăjdeanu, care plecase recent la Cluj, tot de la noi, am bătut Iugoslavia, la Belgrad, cu 2-1. D-ale Rapidului!
- Era dificil?
- Noi jucam mai mereu sub presiune. În anul titlului, întâlneam Iașiul la București, 0-0 la pauză, după nu știu câte ratări mari ale noastre, și au intrat conducătorii peste noi, că suntem blat. Pe mine m-au și anunțat că sunt suspendat doi ani! La ei jucau, din ce țin minte, Mircea Constantinescu, în poartă, și Coco Deleanu, fundaș stânga, prietenii mei, n-aveau echipă rea, dar i-am bătut cu 8-1 până la urmă!
Nichi Dumitriu: „Doctorul s-a uitat așa, cam ca Băsescu, doar cu un ochi”
- Ce ar trebui să știe microbiștii de azi despre Nichi Dumitriu?
- În primul rând, că noi, nu doar eu, jucam fotbal de dimineața până seara, în Parcul C.A.M. Nici ăsta nu mai există, s-au construit blocuri pentru studenți, dacă nu mă înșel. Azi nu prea mai au copiii unde să joace fotbal, și asta doar dacă lasă din mână telefonul sau tabletele alea. Eu am avut, poate, și norocul de a fi dotat cu ceva nativ care m-a făcut să devin bun prieten cu mingea.
- Vă trăgeați cumva din stirpea mingicarilor gen Ozon. Au mai existat predecesori de stilul acesta?
- Nu, după părerea mea. Înaintea mea cred că n-a existat, în afara lui Titus Ozon, un jucător care să mai poată face lumea să stea doar în picioare la meciurile noastre. Am avut, să nu fiu înțeles greșit, fotbaliști mari de tot, dar de un alt profil. Am apucat, din fericire pentru mine, să joc alături de Ozon, era absolut magnific. După noi, au mai fost Dobrin, Balaci, Hagi...
- Că tot ați pomenit de Balaci, cred că boala de plămâni cu care v-ați ales la 26 de ani a fost pentru d-voastră un fel de Arezanov pentru el. Nici Ilie, după accidentarea aia groaznică, de la Baia Mare, nici dumneavoastră, după ghinionul ăsta, n-ați mai fost aceiași și v-ați dus, amândoi, la vale cu cariera. Care-i povestea de atunci?
- După ce am luat titlul, cred că în iarna din 1967 spre 1968, am fost într-un turneu în Algeria. Am jucat vreo patru meciuri în 10 zile, acolo fiind timp ca vara. N-aveau însă apă caldă și toate dușurile le-am făcut cu apă rece. M-am ales cu o aprindere la plămâni și am dus-o așa vreo șase luni, cu o gaură cât o monedă în plămân, fără să știu.
- Medicii ce au zis?
- La vizita medicală, doctorul de acolo s-a uitat așa, cam ca Băsescu, doar cu un ochi, și n-a dat importanță faptului că mă simțeam slăbit. Am ajuns la operație, pe mâna profesorului Scheau, mi-am revenit, dar nimic n-a mai fost ca înainte. Am stat mult pe margine, mă îngrășasem vreo 10 kilograme, nu mai aveam viteză...
Nichi și Țiți, unica pereche de frați români din istoria Grantului
- Se poate face o comparație între generația aceea și ceea ce se joacă azi?
- N-ai cum. Iar diferența o face doar condiția fizică. Noi aveam o dorință extraordinară de a câștiga, la cei de azi mă încântă modul în care se bat, cum aleargă. Noi făceam marțea o pregătire fizică de 40-50 de minute, miercuri aveam amical cu Flacăra Roșie sau Tehnometal, cu câteva mii de oameni în tribune, joi făceam ceva tactic, vinerea jucam un baschet, sâmbătă aveam liber, duminică, la meci.
- Și cum vi se par metodele din prezent?
- Azi e totul diversificat, antrenamente personalizate, tehnologie avansată, informație la îndemână, altceva. Problema e că la noi în țară vin anonimi din ligile inferioare de pe afară, unde ar fi luat 2.000 ori 3.000 de euro, iar ai noștri le dau bani mulți, chiar și 10.000. Nu arată mare lucru, îi și blochează pe români, e un cerc vicios din care nu se mai iese.
- Când v-ați întors la Rapid, în toamna lui 1972, ați apucat să jucați lângă fratele dumneavoastră, Țiți. O premieră în Giulești, nu?
- Rapid a avut un an amestecat atunci. Eu am ajuns spre finalul turului, abia am scăpat apoi de retrogradare. Totuși, în cupele europene, am prins primăvara europeană, după ce le scoseserăm pe Rapid Viena și Legia Varșovia. Când ne-a eliminat Leeds United, la București a intrat Țiți în locul meu, la pauză, și a dat golul nostru, pentru 1-3. Din ce știu, am fost singura pereche de frați din istoria Rapidului. Nu-mi aduc aminte ca, înaintea noastră, să mai fi jucat doi frați, împreună. După noi, nu mai știu.
- Au mai fost, dar nu dintre români, armenii Artiom și Arman Karamian. Apropo de ei, fostul lor antrenor din Giulești, Răzvan Lucescu, e tot în Grecia. Îl urmăriți?
- Din păcate, nu prea. De mers la meciuri, nu mai pot, oricum el e la Salonic, eu, la Atena, sunt vreo 500 km distanță. Bine, dacă aș mai putea merge la stadion, aș intra cu carnetul de antrenor, să știi. Sau, cum mi s-a întâmplat în trecut, le spuneam despre Țiți, pe care-l țin minte din perioada în care a antrenat aici, și mă descurcam cu accesul. Nici la televizor nu prea urmăresc campionatul grecesc, mă uit mai mult la posturile noastre și, sincer, nu pot trăda fotbalul englez, cu el îmi omor timpul, în afara alor noștri. M-am îndrăgostit și de snooker, am cu ce să-mi umplu timpul.
CV Emil Dumitriu (II)
Născut: 5 noiembrie 1942, la Bucureşti. A început fotbalul la copiii Rapidului, dar din 1957 a jucat la Progresul CPCS, alături de cei mai buni tineri fotbalişti ai ţării. A prins un sezon la Jiul (1961-1962), apoi în prima divizie la Viitorul (1962-1963), echipa înfiinţată pe scheletul naţionalei de juniori care câştigase turneul UEFA ’62. Viitorul a fost desfiinţată după o jumătate de an, fiind considerată periculoasă pentru anumite grupări de atunci.
Dumitriu a ales Giuleştiul, unde, între 1963 şi 1967, a format împreună cu Ion Ionescu unul dintre cele mai redutabile cupluri de atacanţi din istoria fotbalului românesc. Cu Rapid a câştigat campionatul în 1967, dar a avut marele ghinion de a se îmbolnăvi grav şi a pierdut un an din carieră. După care l-a urmat pe Valentin Stănescu la Braşov (1968-1970). A mai trecut pe la Dinamo un campionat (1970-1971) şi s-a întors în Giuleşti. Spre finalul carierei a mai evoluat la Rm. Vâlcea şi la Progresul, în Divizia B.
În prima divizie a jucat 235 de meciuri şi a înscris 68 de goluri (la Rapid, 166 cu 48). A fost campion european de juniori în 1962, cucerind, cu Rapid, Cupa Balcanică intercluburi în 1964 şi 1966.
Are 7 selecţii în prima reprezentativă a ţării, pentru care a marcat 3 goluri, pe vremea când era la Rapid. Jucător extraordinar de tehnic, creator de faze de spectacol, a rostit celebra frază „Mai bine dau o bară frumoasă decât un gol urât!”. Iubit enorm de publicul giuleştean şi nu numai, a fost elevul preferat al lui Tinel Stănescu. A fost stopat în carieră de o boală gravă, pe care a învins-o şi a revenit pe gazon, dar nu la adevăratul său potenţial.
Ca antrenor, a activat la Centrul de copii şi juniori al lui Dinamo, începând de jos şi la Rapid, unde a ajuns secundul lui Valentin Stănescu, cu care a participat la promovarea din 1983. S-a stabilit în Grecia, unde soţia sa a fost profesoară. A revenit în ţară, prin anii ʼ90, pentru studiile fiului său, fiind, pentru scurte perioade, observator al Ligii şi consilier la Rapid.
Rapid - Iugoslavia 2-1
Unul dintre momentele memorabile ale istoriei Rapidului este legat de echipa naţională şi de meciul acesteia, din 17 iunie 1964, cu Iugoslavia, la Belgrad. Federaţia noastră hotărâse ca Rapid, vicecampioana României, să dea replica „plavilor” şi l-a numit pe Valentin Stănescu responsabil cu pregătirea acelui joc.
Nea Tinel, avertizat de forţa vecinilor noştri, a apelat totuşi la câteva întăriri din afară. În ciuda faptului că sârbii au deschis apoi scorul, pe teren n-a mai rămas, în repriza secundă, decât Rapid. Căpitanul Nae Georgescu a egalat imediat, iar dinamovistul Octavian Popescu (fost, nu demult, şi el la Rapid) a adus victoria formației noastre.
România a început partida cu efectiv aproape integral alb-vişiniu, devenit de circumstanţă tricolor, doar Grăjdeanu (abia plecat din Giuleşti, la Cluj) nefăcând parte din garnitura cu care giuleştenii evoluau în campionatul intern: Andrei - Lupescu, Grăjdeanu, Dan Coe, Greavu - C-tin Dinu (46 Oct. Popescu), N. Georgescu - Năsturescu, Dumitriu II (84 Haidu), I. Ionescu, Codreanu. Al treilea intrus printre rapidişti era un alt dinamovist, Haidu.
În preliminariile CM 1966, cu Turcia, Federaţia a considerat că Rapid mai poate face o surpriză şi a trimis echipa la Ankara din Giuleşti, întărită cu alte câteva nume: dinamoviştii Cornel Popa şi Ion Pârcălab, plus Vasile Alexandru, de la „U” Cluj. Jocul a fost însă pierdut cu 1-2.
Pentru Nae Georgescu, care purtase de patru ori banderola de căpitan, aceasta a fost ultima apariţie în naţională. Cuplul de atacanţi care-i va aduce Rapidului primul titlu peste ceva mai mult de o lună şi ceva a jucat pentru reprezentativa României pe 23 aprilie 1967, la Bucureşti, contra Ciprului, în preliminariile CE, semnând nu mai puţin de 5 dintre cele 7 goluri marcate în poarta ciprioţilor!
Nichi a înscris de trei ori, Puiu l-a completat cu alte două reuşite. Căpitanul Ciprului, Kostas, declara după meciul pierdut cu 0-7: „Jocul lui Dumitriu e pur și simplu derutant. Este un adversar care creează coşmaruri”.
Lotul Rapidului în ediţia 1966-1967, în care a devenit campioană în premieră
- Portari: Răducan Necula (24 jocuri-0 goluri marcate), Marin Andrei (3-0)
- Fundași: Nicolae Lupescu (26-1), Ion Motroc (25-0), Dan Coe (26-0), Ilie Greavu (25-0), Vasile Ştefan (3-0), Savu Costea (1-0)
- Mijlocași: Constantin Dinu (23-1), Constantin Jamaischi (21-2), Nicolae Georgescu (6-0)
- Atacanți: Constantin Năsturescu (25-3), Emil Dumitriu (26-12), Ion Ionescu (22-15), Alexandru Neagu (8-1), Teofil Codreanu (23-2), Viorel Kraus (12-2), Paul Mitroi (3-0)
- Antrenori: Valentin Stănescu (44 de ani), Victor Stănculescu (32 de ani)
- Consilier tehnic: Emerich Vogl (61 de ani)
Citește și alte articole despre Rapid din categoria #Retro GSP:
