Articol de Alex Nicodim (foto), Răzvan Luţac - Publicat duminica, 27 mai 2012 00:00 / Actualizat duminica, 27 mai 2012 17:37
Uriaşii s-au ”antrenat” cot la cot cu călugării, i-au ajutat la treburile zilnice şi au combinat placajele cu rugăciunile şi împărtăşania
Înaintînd adînc în pădurile Bihorului, prin desişul de fagi şi carpeni, un susur îţi călăuzeşte paşii către o oază uitată de lumea agitată, de la şosea. Zăreşti turla unei biserici, apoi cîteva chilii, toate dezvăluindu-se într-o poieniţă luminată. Peisajul e întregit de siluete negre, subţiri, care se plimbă de colo-colo, ca un adevărat muşuroi de furnici la găsirea unui colţ de pîine. Sînt călugări.
Grămada care sparge liniştea
Se aude un clopot, iar apoi, ca un tunet, în cor: "Crouch!". Te cutremuri - nu te aşteptai la aşa ceva. "Touch!". Priveşti mirat: siluetele se retrag către chilii, se lasă seara, dar nu identifici sursele vocilor. "Paaaause!". Se lasă, pentru moment, liniştea. Dintr-o dată, vezi o umbră uriaşă, un tot întunecat, care se ciocneşte zgomotos: "Engage!". Zgomotul se intensifică, dar brusc, după o răsuflare greoaie, grămada se sparge. Îi vezi din ce în ce mai clar: sînt munţi de oameni, gîfîind transpiraţi. Rugbyşti. Iar cuvintele în engleză care sparg liniştea nu înseamnă altceva decît obişnuitele lor îndemnuri de antrenament.
Vrei să te apropii, dar îi vezi aşteptînd. Brusc, de lîngă ei, un firicel de apă izbucneşte. E susurul pe care l-ai auzit mai devreme. Izvorul de la Izbuc nu curge decît de trei ori pe an, cînd, secat fiind, se umple brusc o dată la cinci minute şi curge în vîltori. Nimeni nu şi-a putut explica fenomenul. Dar nici tu nu înţelegi: ce caută o echipă de rugby la o mănăstire?
Prima mănăstire ortodoxă din Ardeal
Mănăstirea Izbuc, din judeţul Bihor, datează din anul 1929, fiind prima de rit ortodox din Ardeal. În prezent, aici trăiesc 20 de călugări. Complexul este format din patru biserici: una veche, de lemn, una de piatră, una provizorie şi una aflată în construcţie. Pelerinii care ajung în acest loc sînt atraşi, în afară de izvor, de icoana făcătoare de minuni. În cadrul picturii, pe faţa Maicii Domnului şi a pruncului Iisus se disting două tăieturi în diagonală, făcute de către soldaţi musulmani.
Binecuvîntează, Părinte, balonul oval!
Jucătorii de rugby au avut program special la mănăstirea Izbuc: antrenamente ca în armată, odihnă şi recreere la fel ca un călugăr
Selectaţi pe sprînceană, tinerii cantonaţi la mănăstire au îmbinatul utilul cu dificilul, ajutîndu-i pe călugări ca pe noii lor colegi. Au cărat bolovani, cărămizi, lemne şi ţevi, au plantat flori, dar şi-au respectat şi cele două-trei antrenamente zilnice. Totul însoţit de rugăciuni, spovedanie şi împărtăşanie
La mănăstire, programul începe la cinci dimineaţa. Cocoşii se iau la întrecere cu toaca pentru a da deşteptarea, iar călugării îşi încep rugăciunile şi munca din gospodărie. Doar un colţ de mănăstire rămîne în linişte. În podul unei anexe, dorm, extenuaţi după prima zi de cantonament, 20 de rugbyşti, juniori ai clubului Metrorex Bucureşti.
Paradisul lui nea' Fane
Căpitanul e cel care părăseşte ultimul corabia, iar antrenorul este cel care e primul în picioare, pentru a-şi trezi ucenicii. Ştefan Popescu are 67 de ani, iar părul alb te îndeamnă să îi spui "dom' profesor". Îţi dă replica imediat: "Nu mă mai domni, mă cheamă nea' Fane!".
Băieţii se scoală abia la opt şi jumătate, aşa că antrenorul, ca un adevărat ghid, ne introduce în lumea sa, prezentîndu-ne împrejurimile. Vorbeşte clar, apăsat, vizibil îndrăgostit de locul său adoptiv. "Vin aici pentru a patra oară. E minunat, e linişte, aer curat, tot ce vrei", surîde nea' Fane. După un tur de mănăstire, urcă la imensa cameră în care sînt cazaţi elevii săi. Bate puternic în uşă. "În zece minute sînteţi jos, în treningurile de joc. Zece minute, am spus!"
Fasole de trei ori pe zi, meniu de post
Unul cîte unul, puştii lui nea' Fane intră în odaia utilizată pe post de cantină. Se aşează în dreptul meselor şi îşi fac rugăciunea, asistaţi de unul dintre călugări. E miercuri, aşa că mănîncă de post. Toţi preferă ciorba de fasole. Dau gata cîte două castroane pline ochi, însă mănîncă şi vinete, zacuscă sau gem. Pentru cineva venit din afară, e masa pe o zi întreagă. Pentru sportivi, e doar combustibilul necesar unei zile de foc.
Bomba din butoiul cu varză
Sîntem la munte, deci vremea e schimbătoare. Începe o ploaie torenţială. Nea' Fane e pişicher. Indică spre cer: "Am vorbit eu cu «Bărbosul», se opreşte pînă la antrenament." Dar nu e aşa. Antrenamentul se ţine în magazie, e fizic, dificil. Apogeul este programul de tonifiere a musculaturii abdominale.
Cezar, un colos de 1,90 m, calcă pe burţile colegilor săi, culcaţi la orizontală. Muşchii se întăresc, dar fasolea mîncată de dimineaţă îşi face efectul. Atmosfera e irespirabilă, jucătorii pasează vina. "Ce caută butoaiele astea de varză aici? Chiar nu puteam să le scoatem afară?". Rîsete, apoi alte 50 de abdomene. Rînd pe rînd, călugării intră şi ies din încăpere, admirînd, pe fugă, spectacolul pus la cale de oaspeţii lor. Vor colabora, mai tîrziu, la plantatul florilor şi transportul unor ţevi şi cărămizi.
Ochiul lui Sauron şi Frăţia anti-evadaţi
Jucătorilor li se oferă un răgaz de două ore şi jumătate, pentru somnul de după-amiază. Nea' Fane intră într-o chilie, dar este deranjat de un apel. "Da, părinte Antonio! Sînt doi!? Unde? Ia să vedem noi". Iese şi zăreşte doi elevi ieşiţi pe afară. "Bălane şi cine mai e cu tine, treceţi încoace!". Jucătorii îşi cer scuze, după care o zbughesc în cameră.
După ce se scoală, băieţii merg să umple sticlele cu apă la izvor. "Nu putem nici să fumăm. Vede tot nea' Fane, zici că e Ochiul lui Sauron!", spune un pilier bondoc. "Nu e un singur ochi. Are mai mulţi ochi, care îi dau de veste", îl bate pe umăr păgubitul Bălan.
"Ce să le clădim, facem casă în remorcă?"
Jucătorii primesc o nouă misiune: încărcatul unor lemne într-o remorcă şi descărcatul lor la cîteva sute de metri distanţă. Echipa se împarte în două, dar veteranii merg "la încărcat". "Le aruncăm doar aşa sau...?", întreabă fostul căpitan, Ionuţ. "Apăi puteţi să le şi clădiţi", spune, cu o voce blîndă, călugărul de la volanul tractorului. "Păi ce să le clădim, facem casă în remorcă?". Băieţii se amuză, după care rămîn sus. "Ăia de jos au şi de aranjat, e mai simplu doar să le urcăm".
Pasatul lemnelor de foc e dublat, mai tîrziu, de cel al mingii de rugby. Totul pe un drum extrem de înclinat, la deal şi la vale. Unii reuşesc cu brio, alţii mai scapă mingea. "Băi, eşti turc sau tătar? Parcă voi, moldovenii, nu vă înţelegeaţi bine cu ei, îi cam băteaţi", se supără nea' Fane pe un copil.
Haka în chilie
Ultima parte a zilei e dedicată pregătirii tehnico-tactice. Nea' Fane adună telefoanele într-o pungă şi le arată noilor veniţi în ce constă jocul de rugby. Sînt doi puşti sosiţi de la o echipă de fotbal. Totul are loc într-o chilie: un scaun cocoţat pe o masă, un laptop aşezat în vîrf, de jur împrejur icoane.
La 21:45 începe Champions League, dar nea' Fane e ferm. "Ne uităm la Noua Zeelandă - Australia. Nu avem televizor aici. Şi suntem la rugby, nu la fotbal!". Supărarea băieţilor le trece cînd Piri Weepu şi Ma'a Nonu execută celebrul dans "Kapa o pango", varianta dură a haka. La zece şi jumătate, se dă stingerea. Armata continuă şi a doua zi, iar jucătorii vor fi spovediţi şi împărtăşiţi.
"Şi trebuinţele mănăstireşti sînt tot un sport. Călugării au un program de sportivi. Gîndiţi-vă doar la mătănii!"
Arhimandrit Mihail Tărău, stareţul mănăstirii Izbuc
"Unii călugări erau pasionaţi de fotbal. Purtau, la treabă, căciuli cu Rapid! I-am pus să renunţe la ele, să nu se sfădească cu cineva care ţine cu altă echipă"
Arhimandrit Mihail Tărău, stareţul mănăstirii Izbuc
"În liceu, diriginta mea a aflat că voi da la Teologie. Ştia că nu sînt atras de sport. M-a ameninţat: «am un popă la mine în sat, e hîd şi strîmb pentru că a ignorat condiţia fizică»"
Arhimandrit Mihail Tărău, stareţul mănăstirii Izbuc
"Fiul meu e preot, probabil ăsta e motivul pentru care sînt atît de atras de acest loc"
Ştefan Popescu, antrenor
"Îmi place treaba de aici, în special să conduc tractorul. Eu nu sînt din Bucureşti, sînt obişnuit cu munca fizică"
Gabriel Căldare, jucător Metrorex
"Vin pentru a doua oară aici. Călugării au avut grijă de tabla cu indicaţiile tehnice, nu au şters-o, a rămas de atunci. S-a schimbat doar cîrpa de şters"
Andrei Bălan, jucător Metrorex
4 este locul ocupat în clasament de Metrorex în clasamentul calificărilor pentru turneul final naţional
Fac 18 ore de rugby la şcoală!
Jucătorii de la Metrorex sînt elevi la Colegiul Tehnic de Material Rulant din Bucureşti, fostul Liceu cu numărul 11. Aceştia fac 18 ore de rugby pe săptămînă, dintre care patru de teorie. În rest, rugbyştii au fost scutiţi de la şcoală în timpul cantonamentului.
