Articol de Cristian Marinescu, Marius Mărgărit - Publicat vineri, 09 noiembrie 2007 00:00
Ce i s-a întîmplat lui Dobrin şi de ce ne priveşte pe toţi. Cu puţin timp înainte să moară, "Gîscanul" i-a mărturisit soţiei sale: " Gica, ce bine era dacă nu aş fi fumat. Aş fi scăpat de toate suferinţele şi de toate durerile astea!"
Foşnetul mulţimii s-a stins, lumînările au căzut de pe gardul stadionului. În cimitirul mic din Piteşti s-a petrecut un miracol. Nu s-a furat nici o floare. Mai mult, cele care n-au avut loc pe piatra lui Dobrin au fost împrăştiate pe celelalte morminte, ca un gest al marelui fotbalist pentru anonimii care l-au iubit pe marele fotbalist. Un dar. Dar nu ultimul.
Pentru că ultima lecţie este alta.
La două săptămîni de la moartea lui Dobrin, Gazeta Sporturilor reface pentru cititorii săi drumul suferinţei, ziua de dinainte de moarte şi momente necunoscute pînă azi. Împreună cu medicii, cu fiul şi cu soţia, ziarul reconstituie ceva ce ne priveşte pe toţi. De ce moare un om de 60 de ani, de ce trăim, în medie, cu 10 ani mai puţin decît ceilalţi europeni.
Vorbeşte Dobrin de dincolo de mormînt!
Cancer pulmonar. Asta a avut Dobrin. Dar n-a ştiut. Soţia i-a ascuns verdictul medicilor pînă în ultimele clipe. Şi el a crezut-o. "Dacă mama i-ar fi spus că cerul este verde, el ar fi fost convins de asta", povesteşte băiatul lui Dobrin.
"Îmi amintesc că-i furam tatei ţigări şi le fumam pe ascuns. Am început la 14 ani"
Nicolae Dobrin
50.000 de oameni mor anual în România din cauza fumatului
1/5 români moare din cauza fumatului
Confesiunea
Gica Dobrin îşi face de lucru prin casă. Strînge nişte cioburi. "Lui Gicu i-a plăcut mereu curăţenia!", spunea ea. Rocky, cîinele-lup, se agită. "Îl caută pe Gicu! Hai, Rocky, că am rămas singuri".
Totul începe şi se sfîrşeşte cu Gicu. Au fost 41 de ani împreună. "A fumat mult Gicu?" "A fumat. Un pachet pe zi, uneori două. Din noiembrie 2006, cînd a făcut operaţia la picior, a început să le rărească. Fuma 2-3 pe zi, pe furiş. Le mai ascundea prin casă. Cît m-am luptat să le lase! Dar îl luam aşa, uşor. Dacă i-aş fi impus, ar fi făcut invers. Avea şi el personalitate! Dar după operaţia la plămîn, din februarie, n-a mai pus ţigara în gură. Nici nu mai suporta fumul. Nu mai lăsa pe nimeni să fumeze în casă. Se plîngea cînd simţea pe cineva mirosind a tutun. "Cînd l-am adus de la spital, în februarie, avea două pachete de Marlboro. Unul era început. Mi le-a dat mie, a zis că nu le mai vrea", îşi aminteşte şi fiul său, Dănuţ.
Un secret greu
Gica a trăit o minciună mare cît o tandreţe de-o viaţă. A fost felul ei de a-l ocroti pînă la sfîrşit. Ştia de un an că Gicu are cancer.
O boală parşivă, care n-a dat nici un semn pînă în ianuarie 2007, cînd au început uşoare dureri de spate. Atunci cînd era deja spre stadiul 4 şi nu se mai putea face nimic. Tutunul. El era de vină. "N-am putut să-i spun ce are. L-aş fi omorît mai repede", spune Gica. "Mama era totul pentru tata. A crezut-o", întăreşte şi Dănuţ. Care l-a amăgit mereu ca să-i dea speranţă. După atîta tăcere, Gica povesteşte. Are nevoie să spună. A ţinut totul doar în ea, prea mult.
"La ultimul control, în urmă cu vreo trei săptămîni, ni s-a spus la Bucureşti să oprim citostaticele. Am ştiut că va muri!"
Gica Dobrin
Dus la spital ca un copil
Soţia povesteşte. "Boala se agrava. Metastazele ajunseseră la coloană. Gicu paralizase la ambele picioare. Dar era conştient. Nu mai avea nici o şansă. Poate doar cu nişte medicamente foarte scumpe, Tarceva. Le-am luat. Orice pentru o cît de mică speranţă. Ce să-i spun, că aşteptăm moartea? (Plînge în hohote). I-am dat pastile 6 zile şi starea lui s-a înrăutăţit. Vomita. Nu mai putea mînca. Marţi l-am dus la spital la Piteşti".
Devenise un copil. "Îşi făcea griji cum o să-l punem în maşină. L-am luat în braţe, că nu mai avea decît vreo 50 de kilograme", spune şi Dănuţ. Gica a continuat: "Gicu mă tot întreba: L-am minţit iar că facem analize şi ne întoarcem".
"Cred că noi, cei care l-am iubit, i-am stricat viaţa lui Dobrin. Toţi care voiau să-i fie alături îl chemau doar la băut şi fumat. Nimeni n-ar fi zis: hai să mîncăm ceva!"
Tatiana Preduţ, asistentă şefă la Spital Judeţean Piteşti
"Să chemăm preotul, e o sărbătoare"
La spital, medicii i-au pus perfuzii. "I-au băgat de toate, să încerce să-l ajute. Vomita însă mereu şi joi au deconectat tot. Nu mai avea nici un sens", îşi aminteşte Gica. "Tata, care nu ştia nimic, zicea că Gica a chemat apoi un preot, să-l împărtăşească: "I-am zis că vine o sărbătoare mare, că e bine să facem asta. Mereu găseam o legătură cu ceva ca să-l pot păcăli. L-am spălat, că se pătase pe pijama de la vomă. El a zis . Şi-a făcut singur unghiile. Apoi, spre seară, a venit singura lui mătuşă în vizită, au venit şi rude de-ale mele. Am discutat. El era bine, conştient. Presa a aflat că e ceva în neregulă. Au venit ziariştii la spital, voiau să intre la el. Pînă la urmă, l-am primit doar pe unul.
Gicu a vorbit cu el: Uite, sînt bine, mîine plecăm acasă, staţi liniştiţi!”. Dănuţ îşi aminteşte că “pe la unu noaptea, a făcut o criză. Am crezut că se duce, dar medicii l-au ajutat să revină. Aprinsesem şi lumînarea. Era sub pat, să nu o vadă”.
