Articol de GSP - Publicat sambata, 31 decembrie 2022 10:20 / Actualizat sambata, 31 decembrie 2022 10:57
Eliana Alves Cruz, scenaristă, jurnalistă și scriitoare, într-un articol pentru cotidianul Folha de São Paulo: ”Am crescut cu mândria pe care tatăl meu o simțea când vedea un bărbat de culoare primind cea mai înaltă recunoaștere din lume, dar Edson a fost mult mai mult decât Pelé”.
Traducere și adaptare Delia Marinescu (jurnalistă freelancer/independentă)
”Eu nu te-am văzut jucând. Când am putut să înțeleg ce era fotbalul, tu înaintai deja spre finalul unei cariere atât de strălucite încât a făcut din numele tău sinonimul calității în toate. Era comun să auzi pe cineva vorbind de un talent, de o persoană de referință din domeniul lui de activitate astfel: "cutare e un Pelé în ceea ce face". Ca fetiță de culoare, ca fiică de tată de culoare de aceeași vârstă cu tine, am crescut cu mândria pe care el o simțea când te vedea primind atât de mult respect de la lume - lume care avea obiceiul (și încă îl are) să îi situeze pe oamenii de culoare ca inferiori, deși sunt "Pelé" în ceea ce fac.
”Toți visau să poarte tricoul cu numărul 10, ca Pelé”
În Brazilia tu ai fost primul mare pop-star internațional de culoare. Niciun artist sau sportiv brazilian nu a mai avut atât de mult succes la public ca până atunci. O perioadă în care toți băieții își doreau aceeași capacitate, aceeași oportunitate, aceeași faimă, aceiași bani, același prestigiu…
Trăim într-o lume și într-o țară complicate. O lume care creează excepții pentru a convinge majoritatea de iluzia că într-o zi ei ar putea deveni regula. Cu toții visau să poarte tricoul cu numărul 10 și să ridice strâns acel pumn în aer după un gol.
Cred că ai știut mereu asta și, decenii la rând, când te aflai pe teren, ai făcut tot posibilul (și imposibilul) să păstrezi acest vis și această dorință vie și caldă în ochii multor fani brazilieni, chiar și în ochii celor care, ca mine, nu-și amintesc să te fi văzut jucând.
”Dacă n-am avea această inteligență, Pelé, tu, eu, tatăl meu, mama mea și alți oameni de culoare ca noi nu am exista”
Ceea ce poate nu a fost atât de clar și evident pentru tine este că fascinația trezită de prestația ta între acele patru linii ale terenului avea rădăcini foarte adânci, pentru că trupul tău, al meu, al tatălui meu, al mamei mele, al oamenilor de culoare ca noi, a fost întotdeauna considerat ca fiind lipsit de umanitate și, în consecință, de inteligență în acele matrițe ale capului care sunt separate de forța brațelor, a abdomenului, a feselor, a gambelor, a picioarelor. O existență centrată pe gândire ca semn al existenței.
Nu ne încadrăm în acest tipar dintr-un simplu motiv: originea strămoșilor noștri, existența și inteligența se află în fiecare celulă, în fiecare mișcare, în fiecare dribling pe care pieptul îl face spre o parte, dar picioarele trag spre alta, în stăpânirea absolută a acelei mingi pe picior, în fiecare cursă rapidă spre gol. În mintea care anticipează și, tocmai din acest motiv, este capabilă să-și imagineze exact înspre ce parte se îndreaptă corpul său și al celuilalt de lângă el, dar, mai ales, până unde reușim să rezistăm atacului. Dacă n-am avea această inteligență de a anticipa mișcări și calcule, Pelé, tu, eu, tatăl meu, mama mea și alți oameni de culoare ca noi nu am exista pentru că lumea, pentru noi, a fost mereu atac pur. Aceasta este, până la urmă, magia. Identificarea profundă pe care o avem. Legătura noastră ancestrală.
”Nu pot decât să regret ceea ce s-a pierdut”
Eu, ca fiică a unui tată de culoare de aceeași vârstă cu tine, m-am simțit profund afectată de poveștile tale despre paternitatea ruptă, negată și sfâșiată, cu o fiică aproape de aceeași vârstă ca mine. Povești care nu au fost niciodată povestea mea și a tatălui meu, dar care ar putea fi povestea multor bărbați (de culoare sau nu) pe care i-am întâlnit, pe care îi cunosc. Mi-am dorit pentru acea fiică a ta aceeași iubire pe care eu am primit-o.
Mi-a luat mult timp să înțeleg dizgrația societății noastre construite pentru a ne împovăra pe noi, femeile, cu responsabilitatea de a oferi afecțiune și de a crește copiii. Cum asta e o conversație sinceră, chiar dacă nu îți pot auzi răspunsurile, îți spun că pot să înțeleg, dar nu pot să justific. În același timp, nici eu nu știu cum ar fi să fiu în locul tău. Nu pot decât să regret ceea ce s-a pierdut, sperând că există vreun spațiu pentru recuperarea afecțiunii, chiar dacă într-un alt plan.
”Ne rămâne dorința de a lovi aerul cu pumnul strâns”
După atâtea decenii în care ai fost în lumina reflectoarelor din întreaga lume, știu că e greu să-ți amintești că înainte de Pelé a existat Edson Arantes do Nascimento, care poartă în el aceste lucruri pe care le-am spus aici și multe altele. Cândva a fost un băiat... E greu să separi ce a fost al tău și ce a fost construcția imaginarului dornic să creeze idoli și călăi, de parcă nu s-ar mai afla nimic între unul și celălalt sau de parcă ei nu ar coexista în fiecare din noi.
Și ce ne mai rămâne acum?
Ne rămâne dorința de a alerga cu viteza unui corp agil, inteligent, genial, rapid, precis.
Ne rămâne dorința de a lovi aerul cu pumnul strâns, într-un salt înspre înalturi care să rămână înghețat acolo, în aer, în spațiul format din materia invizibilă și esențială vieții.
FOTO Cele mai prestigioase publicații ale lumii i-au dedicat pagini emoționante lui Pelé
VIDEO Cum i-a marcat moarte lui Pele pe bucureșteni: „A fost un idol!”
