Articol de GSP - Publicat marti, 29 octombrie 2019 09:22
Renata Mendonça este o jurnalistă braziliană care a lucrat pentru ESPN și BBC. Scrie pe blogul Dibradoras, un blog despre femei în sport. Corinthians din 2017 și Palmeiras din 2016 și 2018: ce au în comun aceste echipe, în afară de faptul că au fost campioanele Braziliei în acești ani?
traducere de Delia Marinescu
Toate au avut o apărare foarte bună și, în același timp, au fost foarte bune la atac. Acesta este un stil care nu seamănă neapărat cu așa numitul „joc frumos” sau „fotbalul artă”, pentru care brazilienii au devenit cunoscuți la nivel mondial acum câteva decenii. Dar caracteristicile acestui stil au dominat și încă domină de mulți ani în principala competiție națională.
Nu e întâmplător că tehnicieni precum Fernando Diniz par aproape o aberație aici. Cum adică un antrenor îi dă prioritate atacului, nu apărării?
Curios e că acesta este stilul care ne-a făcut să încântăm întreaga lume între anii 1970 și 1980, dar de când rezultatul a devenit atât de important pentru noi (poate chiar după înfrângerea din Campionatul Mondial din 1982), a ajuns să fie atât de rar în jocul echipelor braziliene, încât atunci când apare într-o echipă mai îndrăzneață devine știre. Anul acesta, trei antrenori au venit ca să fie știre constantă în Brazilia: argentinianul Jorge Sampaoli, portughezul Jorge Jesus și suedezul Pia Sundhage.
Venirea acestor trei tehnicieni în Brazilia poate marca o cotitură importantă în fotbalul nostru. Un nou mod de a gândi și a vedea jocul, salvând tocmai esența fotbalului nostru și arătând cât de frumos și de plăcut poate fi.
Nu că nu ar fi niciun antrenor brazilian cu această filosofie (deja l-am menționat pe Fernando Diniz, dar mai sunt și Renato Gaúcho, Tiago Nunes și, în fotbalul feminin, Arthur Elias, la Corinthians). Dar privirea străinului asupra fotbalului brazilian ne-a făcut al naibii de bine.
Asta pentru că ne-am oprit să ne întrebăm dacă nu cumva nu mai există și alte căi de explorat care au rămas uitate, din frica noastră de a pierde. Aici antrenorii brazilieni merită și ei să fie înțeleși, pentru că, până la urmă, frica de înfrângere e de înțeles când două sau trei partide pierdute pot însemna sfârșitul muncii lor. Dar poate acești trei antrenori ne vor face să ridicăm dintr-o dată nivelul a ceea ce ne satisface în fotbal.
Flamengo avea nevoie de o partidă fără goluri pentru a trece de Grêmio și a se întoarce în finala Cupei Libertadores după 38 de ani. Dar echipa lui Jorge Jesus a jucat pentru victorie. Ba mai mult: a jucat pentru goluri.
A marcat de cinci ori și putea să o facă și mai mult. Echipa nu a dat înapoi, a atacat într-una, demonstrând toată plăcerea pentru ceea ce a fost mereu esența jocului: golul. Până la urmă, fotbalul s-a născut pentru el. Obiectivul este (sau ar trebui să fie) ca mingea să ajungă în plasă, nu să o împiedici să intre. Sigur că o bună apărare - cum are Flamengo - e extrem de importantă, dar să prioritizezi apărarea a devenit o manie plictisitoare pe care ne-am obișnuit să o acceptăm.
Santos, cu o echipă mult mai limitată, care și-a pierdut jucătorii de top de anul trecut, a depășit deja scorul Campionatului Brazilian din 2018 cu peste 10 runde avansate sub comanda lui Jorge Sampaoli. Munca lui Pia Sundhage la naționala feminină e abia la început și, în ciuda victoriilor obținute, e clar că mai e mult până la evoluție. Totuși, el îi aduce acestei echipe noțiuni importante de organizare tactică și, în principal, de performanță colectivă care lipsesc din plin în fotbalul nostru.
Ajunge să fie ironic că avem nevoie de antrenori străini ca să ne amintim de esența propriului nostru fotbal.
Ce susține MM Stoica că face săptămânal pentru suporterul pe care l-a pocnit: „Cumva am reparat-o”
