Articol de Alexandra Nistoroiu (Libertatea) - Publicat sambata, 30 septembrie 2023 22:10 / Actualizat sambata, 30 septembrie 2023 23:03
„Succesul nu mă mai interesează. Toată lumea poate să facă asta. Dar eșecul… acela e un secret. Un eșec cât de mare, cât de repede posibil”. Citatul e al lui Lukas Matsson, unul dintre milionarii dezaxați din universul serialului „Succesiunea”. Dar ar putea fi și un motto pentru producătorii documentarului despre expediția (scurtă) în Qatar a naționalei Germaniei.
Recent lansat pe platforma de streaming Amazon Prime, documentarul „All or Nothing: Naționala Germaniei în Qatar" este anatomia unui eșec. Nicio surpriză aici, dat fiind că știm cu toții cum s-a încheiat parcursul Germaniei la Cupa Mondială din iarna trecută.
Eșecul Germaniei la Cupa Mondială din Qatar. Usturător, trist, singuratic
Dincolo de ce știam deja din poveste, documentarul funcționează pentru că arată, din culise, cât de multe alte lucruri paralele cu sportul pot influența de fapt ceea ce se întâmplă pe teren. Iar, din acest punct de vedere, serialul în patru părți e o mostră bună de televiziune.
Dacă alte seriale All or Nothing (ca acela despre Manchester City, respectiv Tottenham sau Arsenal) se concentrau fie pe echipa învingătoare, fie găseau grația și chiar frumusețea în ratarea la limită a unui obiectiv, acest capitol atipic din antologie nu vrea să-ți vândă eșecul drept altceva decât este: usturător, trist, singuratic.
Motiv pentru care e mai interesant și decât cel mai bun din serialele menționate (All or Nothing: Arsenal, care, dincolo de exercițiul corporatist de imagine, a avut un personaj puternic, în persoana lui Mikel Arteta, un manager talentat surprins în perioada de căutări la început de drum).
„Această poveste ar putea fi despre un miracol. Povestea unui campion căzut care se ridică precum o pasăre Phoenix din cenușă. Dar este istoria unei tragedii", narează Bela Rethy la începutul seriei.
5 lucruri pe care le-am observat sau redescoperit cu ajutorul serialului
Episodul protestului fotbaliștilor germani după ce FIFA le-a interzis să poarte banderola One Love a fost mult mai nuanțat decât l-am perceput în 2022.
Acum 10 luni, înaintea primului meci din Qatar, fotbaliștii germani și-au acoperit gurile la poza de echipă și s-au încălzit în echipament cu simbolul curcubeului.
Văzut din fața televizorului sau scrollând site-uri de știri, micul protest al jucătorilor germani înainte de startul partidei cu Japonia a părut un gest simplu și foarte clar. Pentru orice persoană cu gândire progresistă, ce-au făcut era de lăudat: măcar au arătat că nu sunt de acord cu cenzura FIFA.
Pentru cei mai conservatori sau de-a dreptul homofobi, gestul a avut valențe opuse. Realitatea e că decizia din spate a fost mult mai nuanțată și raportarea fotbaliștilor la participarea lor la competiția din Qatar a fost mai complicată decât părea pe canapea în fața unui ecran.
Conflict intern în tabăra Germaniei: „Nu a existat nicio concentrare sau bucurie pentru meci la Cupa Mondială"
„Te simți aproape vinovat să fii entuziasmat de Cupa Mondială. Nu știu dacă în alte țări toată lumea vorbește dacă ar trebui să boicotăm Cupa Mondială", mărturisește Kimmich.
Leon Goretzka admite că nu-și dorea ca această Cupă Mondială care are loc în vârful carierei sale să se țină la Qatar. Mulți din jucători se arată frustrați de lipsa de susținere a conaționalilor lor. Majoritatea ar prefera să fie lăsați să se concentreze pe fotbal, dar nu au această opțiune.
Fizioterapeutul Stephan Nopp a declarat că discuțiile jucătorilor despre protestele lor au împiedicat construcția și au îndepărtat bucuria de la fotbal. „Este incredibil de deranjant, pentru că nu a existat nicio concentrare sau bucurie pentru meci", a susținut el. „A fost, de asemenea, doar: ce-ar fi dacă am face asta? Totul a fost îngreunat de acea discuție".
Deciziile celorlalte naționale de a renunța la banderola One Love odată cu interzicerea ei de către FIFA i-a adus pe nemți între ciocan și nicovală. Era simplu să se alinieze și ei la regulile competiției, cum a făcut Anglia, dar în țară suporterii oscilau deja între indiferență și îndemnuri la boicot față de competiția din Qatar.
A ignora blocarea banderolei de către FIFA ar fi adus germanilor și mai multă opoziție din partea propriilor suporteri. Die Mannschaft a fost cumva forțată să răspundă altfel.
Joshua Kimmich recunoaște că se aprinde ușor
La fel ca în alte ediții All or Nothing, documentariștii sunt interesați și de dinamica din echipă - deși cu mici excepții, drama interpersonală mai degrabă lipsește.
Naționala e prea puțin distrusă dinăuntru, cât mai mult nu rezistă presiunilor exterioare. Totuși, îl vedem pe Kimmich certându-se cu Sule și Rudiger, iar apoi admite singur că o echipă formată din 11 Joshua Kimmich probabil nu ar funcționa prea bine.
Niclas Fullkrug a trăit propriul lui Campionat Mondial. Și a fost glorios
Există un fir narativ centrat pe Niclas Fullkrug, chemat la națională pentru prima dată și care reușește să înscrie contra Spaniei. La un moment dat, are și nasul spart de un coechipier, la unul din antrenamente, și ajunge la spital. În altă scenă, merge alături de Thomas Muller la conferința de presă.
Părțile centrate pe Fullkrug contrastează interesant cu restul scenelor. Cum nu are experiența altor victorii pe plan internațional, fotbalistul care acum joacă la Borussia Dortmund pare pur și simplu autentic fericit că se află acolo.
Mai multe talente individuale nu fac neapărat ca o echipă să meargă lin
E mult talent în naționala Germaniei: de la Gnabry la Sane, de la Musiala la Neuer, pe hârtie, această echipă ar fi trebuit minim să ajungă în fazele eliminatorii de la Cupa Mondială.
Însă, așa cum a arătat și Brazilia, în paralel, numeroase talente împreună sunt uneori mai puțin decât suma părților. Chiar dacă nu pare deloc - conform documentarului cel puțin - o problemă de orgolii sau de neînțelegeri în echipă.
În spatele fiecărui citat memorabil dintr-o conferință, e un ofițer de presă care s-a pregătit conștiincios
Pentru mine, unele din cele mai convingătoare scene din serial sunt cele chiar de dinaintea conferințelor de presă, când îi vedem pe Hansi Flick, Kimmich și Muller pregătiți de ofițerii media să răspundă întrebărilor jurnaliștilor.
Vedem astfel câtă coregrafie e în spatele unei conferințe, dar și cât de previzibile sunt întrebările jurnaliștilor.
Un singur exemplu. Înaintea meciului cu Spania, Flick decide să meargă singur la conferință, care are loc departe în deșert de unde sunt cazați jucătorii - și preferă să nu dea programul niciunuia dintre ei peste cap.
Ofițerul de presă îl pregătește să răspundă la întrebarea: de ce nu a venit și un jucător cu tine? Iar aceasta e chiar prima întrebare la conferința de presă.
