Articol de Ionuţ Iordache, Sergiu Alexandru - Publicat marti, 09 iunie 2026, 10:51 / Actualizat marti, 09 iunie 2026 11:25
După două zboruri care au însumat 19 ore, am aterizat în miticul Ciudad de México, acolo unde pe 11 iunie se dă startul celei de-a 23-a ediții a Campionatului Mondial
- Sergiu Alexandru și Ionuț Iordache (foto) se află la Campionatul Mondial și vor semna corespondențe speciale pentru Gazeta Sporturilor pe durata turneului final din Mexic, Canada și SUA
Aventura noastră a început cu o escală la Istanbul, de unde ne-am îmbarcat într-un uriaș Boeing 777-3F2. În avion, alături de noi, a fost chiar echipa națională a Tunisiei. Fotbaliștii și staff-ul s-au oprit la business class, în timp ce restul delegației a stat la economic. După 14 ore de zbor, toți pasagerii au mai așteptat încă 15 minute pe loc doar pentru ca „vulturii” să-și facă un selfie în aeronavă.
Apoi, am mai pierdut 45 de minute la aeroport ca să ne vină bagajele. Zona de la Terminal Aérea este însă neașteptat de curată și ordonată. Și are prețuri decente, nu exagerat de mari față de cele din oraș, așa cum se întâmplă la noi, pe Otopeni.
Am plătit doar 3 lei de la aeroport până la Azteca
Taxi? Prea banal. Am vrut să vedem cum circulă localnicii, așa că am ales metroul. Cât costă? Doar 5 pesos, adică incredibila sumă de 1,3 lei!
Contrar tuturor avertismentelor despre aglomerația apocaliptică din Mexic, vagonul nostru a fost neașteptat de liber; chiar am găsit locuri pe scaun. Am mers în total 24 de stații.
Bine, „mers” e mult spus, mai mult am fost smuciți și trântiți dintr-o parte în alta. Conductorii porneau vijelios din stație, dar frânau brutal după doar câteva sute de metri.
Frânele sunt atât de violente încât, la o oprire mai bruscă, am aterizat cu tot cu bagaje peste un mexican cu două capete mai mic decât mine. Partea haioasă e că nimeni nu s-a plâns, probabil e ceva normal pentru ei.
Noroc că femeile și copiii au vagoane separate, așa că măcar n-a existat riscul să dăm peste vreun copil.
Călătorie în timp cu bilet-rugăciune
Ca să schimbăm trenurile, am navigat pe coridoare subterane lungi, un fel de Piața Unirii de la noi, dar plină de standuri cu jucării și vânzători de apă. În cele din urmă, am ieșit la suprafață, ne-am lăsat bagajele la cazare și am pornit spre destinația zilei: legendarul stadion Azteca.
Am urcat într-un autobuz verde care a prins, cu siguranță, și Mondialul din 1986. Șoferul improvizase un afiș scris de mână, lipit direct pe parbriz: „E. AZTECA”.
Am plătit 15 pesos, iar în loc de bilet, omul ne-a înmânat o foaie cu o rugăciune. Probabil s-a gândit că vom avea nevoie de ajutor divin, având în vedere că a condus tot drumul cu telefonul lipit de ureche.
Autobuzele merg cu ușile deschise
Interiorul vehiculului pare încremenit în timp, undeva prin 1970. La cei 1,97 metri ai mei, a trebuit să stau mai mult pe scară ca să încap, în timp ce mexicanii din autobuz se uitau zâmbind la noi.
Aer condiționat nu există, așa că șoferul merge cu ușile larg deschise în timpul mersului.
Mașina e un altar în sine: deasupra bordului sunt înșirate flori artificiale, un difuzor vechi cu inel roșu, un stingător și, destul de bizar, un steag al Marii Britanii fluturând chiar lângă cel al Mexicului.
La coborâre, a trebuit să facem slalom printre niște căldări vechi, un ursuleț de pluș și niște grătare.
Viața de stradă din jurul stadionului
La destinație am dat piept cu Mexicul adevărat. Am trecut pe lângă o casă albastră, înaltă și îngustă, care avea toate balcoanele și scările exterioare complet acoperite de haine puse la uscat.
La parter, sub un cort alb, funcționa o afacere de „Comida Corrida” – mâncare la botul calului, unde sfârâiau niște preparate locale.
Tot cartierul din jurul arenei respiră doar fotbal. Pereții magazinelor sunt transformați în pânze uriașe de graffiti.
Am văzut un magazin auto de cartier acoperit complet de o pictură murală cu suporteri care sărbătoresc sub o coroană galbenă gigantică, alături de textul „El Extra de México es mundial”.
Ceva mai încolo, pe un alt zid flancat de sârmă ghimpată, este pictat un jucător în tricoul naționalei Mexicului care sărută cu patos trofeul Cupei Mondiale.
Dorel de Mexic
Cu cât te apropii de arenă, agitația devine haotică. Pe șosea, mașinile și scuterele se înghesuiau în trafic, iar pe marginea drumului încă se lucra la foc automat.
Am surprins câțiva muncitori care vopseau de zor bordurile în alb și turcoaz, cu doar trei zile înainte de meciul de start. Pe fundal se înalță colosul „Estadio Ciudad de México”, rebranduit special pentru turneu.
Ne-am dus glonț să ne ridicăm acreditările de presă, dar acolo am dat peste o coadă imensă. „Durează cam 4 ore. Sunt și voluntarii la rând printre jurnaliști, trebuie să își ridice și ei un fel de ecuson”, ne-a explicat un voluntar binevoitor.
Uber salvator
Tot el ne-a salvat și ne-a sfătuit să mergem la un alt centru, deschis exclusiv pentru jurnaliști.
De data asta n-am mai riscat: am luat un Uber. Prețurile sunt considerabil mai mici decât în România, un drum de 15 minute ne-a costat în jur de 15 lei.
Am rezolvat rapid cu actele, iar seara ne-am încheiat-o la Torre Latinoamericana, un zgârie-nori de 116 metri și vechi de 70 de ani, de unde orașul se vede până la orizont.
Cam ăsta a fost primul impact. Obositor, zgomotos, cu o masă uriașă de oameni, dar absolut fascinant. Turneul e aproape să înceapă, iar noi suntem gata!
Ai o informație? Scrie-ne pe [email protected]! Gazeta își protejează întotdeauna sursele.
Au ales cele mai sexy 11 partenere de fotbaliști care vor merge în America
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
