Andrei Vochin după eliminarea Portugaliei: "Întrebarea rămîne aceeaşi"

Cristiano a plecat şi el. Venise cu gînduri mari în ţara strămoşilor, dar a sfîrşit înainte de vreme. Bine că măcar a izbutit să înscrie. Ronaldo nu-i însă primul star grăbit să facă check-in-ul dinaintea întoarcerii în Europa. L-au precedat Xavi şi Diego Costa, Pirlo şi Balotelli, Drogba, Modrici şi Eto'o. O pleiadă de nume grele, de posesori de salarii uriaşe, care vine să completeze o altă suită de vedete, gen Ribery sau Radamel Falcao, condamnate la vacanţă în timpul Mondialului din pricina unor accidentări urîte. Doar că absenţele celor din urmă nu au împiedicat selecţionatele lor să avanseze în "optimi".

De aici se naşte eterna discuţie care opune teoria vedetei contra axiomei echipei. Aidoma enigmei de tip "oul sau găina", întrebarea care chinuie chibiţul de Cişmigiu rămîne aceeaşi: ce-i mai important, să ai un superstar sau să beneficiezi de un grup adevărat? Sigur că ideal ar fi să le deţii pe amîndouă. Istoria fotbalului reţine majoritatea campioanelor ca fiind simbioze perfecte între vedetă şi echipă: Spania lui Iniesta, Franţa lui Zidane, Argentina lui Maradona sau Kempes, Brazilia lui Ronaldo adevăratul.  Se poate şi ca Italia din 2006, care a triumfat fără a avea vreun superstar determinant, aşa cum, la Europenele din 2004, Grecia a surprins pe toată lumea fără să propună vreo adevărată vedetă. Dar niciodată nu veţi vedea un singur om capabil să surmonteze singur absenţa echipei.

Dacă juca la Wimbledon, Cristiano rămînea probabil pînă la finală. De la Belo Horizonte a fost nevoit să plece acasă direct din grupe. Pentru că, spre deosebire de tenis şi cu toată tristeţea despărţirii de cei care dau sarea şi piperul meciurilor, fotbalul rămîne un sport de echipă.