)
Articol de Ionuţ Iordache - Publicat sambata, 03 octombrie 2026, 10:38 / Actualizat sambata, 03 octombrie 2026 10:47
Azi, viața va continua la fel pentru majoritatea românilor, chiar dacă naționala țării noastre a fost învinsă cu 0-6 la Varșovia. Dar, probabil, pentru un singur om, pe nume Gheorghe Hagi, viața va curge altfel
L-am întrebat pe Gheorghe Hagi aseară cum se simte după acest 0-6 cu Polonia. Cum se simte el, cel mai mare fotbalist român din toate timpurile, un uriaș care a devenit acum un om cu capul plecat.
Nu a găsit scuze, nu s-a fofilat, a spus doar atât: „Acum simt durere, îmi pare rău că s-a întâmplat acest lucru, mare durere, dar lucrul important este că trebuie să ne gândim care este drumul, trebuie să schimbăm lucruri, să le facem mai bine. Îmi pare rău, e dureros, e o lecție și pentru mine, învăț, ca să fiu mai bun și a doua zi”.
Îi las pe alții să îl critice pe Hagi, vor fi și așa mulți. Dar dacă aș putea să-i spun ceva lui Hagi în dimineața asta, i-aș vorbi despre oamenii țării care l-au învins cu 6-0, oameni care au știut mai bine decât oricine cum te ridici după ce ai fost făcut una cu pământul.
Domnule Hagi, Frankl a trecut pe aici
Psihiatrul vienez Viktor Frankl a fost deportat de naziști. Drumul lui prin lagăre a trecut și prin Auschwitz, pe teritoriul Poloniei ocupate.
Și-a pierdut în lagăre aproape toată familia. A supraviețuit și a scris apoi una dintre cele mai citite cărți ale secolului XX, „Omul în căutarea sensului vieții”.
Frankl a observat ceva ce v-ar folosi azi, domnule Hagi. Oamenii care rezistau în lagăre nu erau neapărat cei mai puternici fizic.
Erau cei care aveau un „de ce”. Un motiv pentru a doua zi: un copil de revăzut, o carte de terminat, o datorie de împlinit. Frankl îl cita adesea pe Nietzsche: cine are un „de ce” poate îndura aproape orice „cum”.
Domnule Hagi, dumneavoastră aveți un „de ce”. L-ați spus de atâtea ori: România. Altfel n-ați fi venit, la 61 de ani, deja în istorie, la o națională în cel mai slab moment al ei.
Un nume se protejează, iar oamenii cu un nume de apărat stau deoparte în asemenea momente. Dumneavoastră ați venit. Scorul de aseară e doar un „cum”.
Frankl mai spunea ceva care sună ca o replică pentru noaptea trecută: nu contează ce așteptăm noi de la viață, ci ce așteaptă viața de la noi. Aseară, viața a așteptat de la dumneavoastră un răspuns. Și ați spus: „Învăț.”
Frankl a numit această atitudine „optimism tragic”: puterea de a spune „da” vieții în ciuda durerii, a vinei și a pierderii.
Nu e optimismul naiv pe care probabil l-ați avut înaintea acestei campanii.
E optimismul celui care știe că va durea și merge mai departe oricum. Exact asta am auzit aseară.
Dąbrowski: criza nu te distruge, te reconstruiește
Polonia a dat lumii un psiholog aproape necunoscut la noi, Kazimierz Dąbrowski.
A trăit și el războiul și, mai târziu, comunismul. A dezvoltat o teorie numită „dezintegrarea pozitivă”.
Ideea lui e simplă și poate nepopulară în zilele noastre, într-o vreme în care vorbim, pe bună dreptate, tot mai mult despre traumă și anxietate.
Dąbrowski spunea că suferința, conflictele interioare și crizele existențiale sunt forțe necesare pentru creșterea personală. Ca să construiești o versiune mai bună a ta, uneori trebuie ca vechea structură să se destrame.
Oamenii cu adevărat mari, credea Dąbrowski, nu sunt cei care n-au avut crize, ci cei care au știut să se reconstruiască din ele.
Domnule Hagi, ați fost un fotbalist uriaș, ați fost campion de două ori ca antrenor. Poate era nevoie de această cădere pentru a lăsa în spate umbra vechilor performanțe și a vă reconstrui ca selecționer.
Szymborska: după fiecare război, cineva trebuie să facă curat
Discutând zilele acestea despre literatura poloneză cu scriitorul Teodor Ajder, am descoperit-o pe Wisława Szymborska. Poeta poloneză laureată a Premiului Nobel are o poezie intitulată „Sfârșit și început”.
Ideea ei e simplă: după fiecare război, cineva trebuie să facă ordine. Molozul nu se strânge singur, iar cei care curăță nu apar în fotografiile cu eroii.
Aici e cel mai greu lucru pe care l-ați acceptat venind la națională. Nu veniți să culegeți laurii unei generații de aur. Veniți să strângeți molozul unei perioade grele, să faceți curat, să puneți din nou cărămidă peste cărămidă. O muncă pe care nu o vede nimeni şi care nu aduce aplauze imediate. Dar fără ea nu se construiește nimic.
Varșovia: orașul care n-ar fi trebuit să mai existe
Poezia nu numește un oraș anume. Dar, citită aici, pare scrisă despre Varșovia. Ați pierdut cu 0-6 într-un oraș în care, exact într-o dată de 2 octombrie, în 1944, Revolta din Varșovia a capitulat.
Până la finalul războiului, 84% din clădirile lui au fost distruse sau avariate. Autoritățile comuniste voiau să mute capitala la Łódź și să lase ruinele ca memorial. Dar oamenii s-au întors și au început să curețe molozul cu mâinile goale.
Arhitecții au reconstruit Orașul Vechi după tablourile lui Canaletto, cărămidă cu cărămidă. Azi e în patrimoniul UNESCO. Iar stadionul unde am fost umiliți aseară stă, la propriu, pe molozul acelui oraș.
Polonezii nu și-au uitat niciodată ruinele. Dar nici nu s-au oprit acolo. Dacă ați putea lua ceva cu dumneavoastră din Varșovia, nu luați scorul. Luați orașul.
Un loc ras de pe hartă care și-a găsit, în ruine, motivul să existe din nou.
