A fost o plăcere

Și dacă într-adevăr va fi să fie, foarte bine. Viața o să meargă mai departe. O să-mi lipsească? Sigur că da. Mulți se vor întreba ce anume îmi va lipsi, căci de scris voi scrie și-n continuare. „Ce au oamenii ăștia de regretă atât?”, și-or spune destui. E greu de explicat și, poate, greu de înțeles. 

Fac parte din generația pentru care print-ul, ziarul în sine, foșnetul hârtiei, mirosul ei, cum zicea un coleg de-o seamă cu mine, a reprezentat mulți ani un mod de viață, căci ne-am petrecut o bună parte a ei printre ciorne, numărând semne și rânduri, calculând titluri cu un ochi, în vreme ce cu celălalt ne uitam la ceas, nu cumva să întârziem. 

E un soi de adrenalină pe care o primim atunci când trebuie să respectăm unele rigori, în brațele internetului te arunci fără opreliști, dar de-o pagină de ziar nu poți să tragi ca să-ți încapă ție tot ce-ți trece prin cap. Iar asta, da, îmi va lipsi.

Pe la începutul lui iulie, scriam într-o pagină din Gazeta Sporturilor așa: 

Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-şi aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieţii, momente trăite, nu visate, căci visele sunt altceva. Amintirile nu ţi le ia nimeni, sunt ale tale, doar ale tale. 

Amintirea primului meu text, într-un colț de ziar, „Sportul Românesc”, va rămâne de neatins, modul în care purtam cu mine acea bucată de hârtie ca s-o arăt lumii, de parcă nu scrisesem despre un obscur meci din Divizia C, de asemenea. Am prins vremuri frumoase și am scris despre ele în ziare ce adunau în condeie atâta calitate de mi se face pielea de găină. 

Am prins și vremuri mai puțin frumoase, dar le las încuiate într-un sertar mai părăginit. Am scris pagini, am machetat pagini, am schimbat pagini, am terminat cronici de meci în minutul 75, ca nu cumva ziarul să piardă trenurile. Mi-ar trebui pagini întregi ca să trec în revistă totul. Pagini pe care nu le am.

Chiar și-acum concep acest text, de despărțire, sub povara timpului și a semnelor. Și deja s-a făcut târziu. Din păcate, s-a făcut târziu și pentru presa asta tipărită, pentru paginile în care nu stau doar litere și rânduri, stă însăși tinerețea noastră. Sunt alte vremuri, m-am adaptat deja la ele. Cred.

În orice caz, a fost o plăcere.