Bellingham, între „Hey Jude” și Sir Jude

Al doilea obiectiv și cel mai important, firește, este trofeul în sine. Cupa Mondială, pe care Londra o așteaptă de atâta amar de vreme și de care au tot fost ba aproape, ba departe, depinzând de context. Sincer, dacă e să privim în urmă, cel mai aproape au fost în 1990, când nimeni nu dădea două lire pe selecționata condusă atunci de Sir Bobby Robson, eliminată dramatic în semifinală de Germania.

De-atunci, s-a tot pariat pe Anglia, pe diversele generații ale ”Albionului”, dar banii s-au cam dus pe apa Tamisei. Și-acum s-a pariat mult pe Anglia, și-acum sunt speranțe multe, și-acum sunt șanse pentru ca obiectivul, a se citi obsesia, să se realizeze.

Ce argumente ar avea în plus Anglia față de ultimele ediții? De exemplu Bellingham, nu credeți? S-a tot spus că această echipă e a lui Harry Kane și pe bună dreptate. Însă Jude Bellingham ne-a arătat, în acest meci cu Norvegia și nu numai, că poate fi și a lui.

La fel cum, la o adică, poate fi și a lui Declan Rice, dar și a lui Gordon, poate și a lui Elliot Anderson, devenit cel mai scump transfer din Premier League chiar în timpul turneului final, de ce nu a lui Madueke ori Eze ori Saka, toți purtând pe tricou, alături de numere, niște nume cu multă greutate. Din acest punct de vedere, al ”greutății” jucătorilor, Anglia se poate lua la trântă cu Franța, ba chiar are destule motive să se considere superioară.

Anglia se bazează enorm astăzi pe capacitatea Premier League de a modela caractere, de a antrena spiritul competitiv și de a-și impune superioritatea din punct de vedere fizic ori a ritmului de joc. Paradoxal, toate golurile Angliei la acest Mondial au venit din partea unor oameni ce-și câștigă pâinea dincolo de Canalul Mânecii, Kane, Bellingham și Rashford, însă apartenența lor la cultura grupului nu poate fi pusă la îndoială.

Bellingham, un caracter aparte

Să ne întoarcem la Bellingham. În octombrie anul trecut, Tuchel șoca Anglia neconvocându-l pe starul lui Real Madrid, ce-i drept încă în faza de recuperare după operația la umăr, spunând textual că nu-i poate garanta locul la Cupa Mondială dacă evoluțiile lui nu vor fi pe măsura așteptărilor.

Reacțiile au fost suficient de vehemente în presa londoneză, astfel că prezența lui Jude în lotul de 26 n-a fost pusă niciodată sub semnul întrebării, deși sezonul pe care l-a avut la Real Madrid cu greu poate primi o notă consistentă. Bellingham e tipul de caracter problematic, despre care se vorbește suficient și-n contextul vestiarului de la Real Madrid.

Nu ezită să-și spună punctul de vedere, chiar fără să se gândească la posibile consecințe, vezi săgeata trimisă către Tuchel ca răspuns la criticile neamțului față de jocul lipsit pe alocuri de consistență al echipei.

”Poate că nu știe ce înseamnă să joci în fața unor asemenea adversari”, a spus Jude, ceea ce într-un fel e corect, căci Tuchel n-a fost un fotbalist de nivel, dar în același timp e și ciudat, fiindcă, până una alta, Tuchel e selecționerul și are și el dreptul să-și expună o părere, fie ea și critică.

Să admitem că De la Fuente, Scaloni ori Deschamps n-ar fi zis niciodată asta, mai ales după o victorie, dar ăsta e stilul antrenorului german, așa înțelege el să motiveze grupul, nu se poate schimba acum, chit că a pierdut destule vestiare din acest motiv.

Jude Bellingham e un fotbalist greu de definit astăzi. Mă refer în primul rând la poziția în teren, dar și la capacitatea de a se dedica întru totul echipei. Pe care, de exemplu, Harry Kane o are. Unde l-am încadra astăzi pe Bellingham? În zona de creație, nu prea, n-are totuși glezna fină a altora și nici capacitatea de a inventa pase decisive.

Profilul defensiv nu i s-ar potrivi, ”optar” sau ”șesar” nu prea e, atacant nu are cum să fie. E un hibrid, un amestec din toate, un ”box to box” cu un fizic privilegiat, pe care trebuie să-l așezi mai aproape de poarta adversă decât de a poarta proprie ca să scoți maximum. Ceea ce a făcut Ancelotti în primul sezon de după transferul de la Borussia, ceea ce n-a mai făcut după sosirea lui Mbappe și după excesele de personalitate ale lui Vinicius. Și ceea ce caută acum Tuchel.

Francezii au o vorbă: ”Quand il est beau, il est magnifique”. Și ăsta i se potrivește perfect lui Bellingham, care atunci când joacă bine e fantastic, dar atunci când joacă prost poate fi chiar penibil. Deocamdată Anglia se bazează pe el și ceva îmi spune că și Tuchel va căuta să nu bage-n seamă înțepăturile ce i-au fost adresate fiindcă obiectivul e mult prea aproape. ”Hey Jude” a fost, la origine, o piesă născută dintr-un divorț, ar fi culmea ca tocmai acum să meargă pe aceeași linie. Când titlul de ”Sir” e atât de aproape pentru Bellingham.

P.S.

Evident că robinetul contestărilor s-a deschis și e de-a dreptul inundație după ceea ce s-a întâmplat în aceste ”sferturi”. FIFA are un ”final four” de vis, inclusiv garanția că finala mică va avea un afiș corespunzător prețului biletelor. Că deciziile arbitrilor, inclusiv cei din camera VAR, au fost de multe ori ciudate, e limpede, dar în niciun caz mai ciudate decât ceea ce vedem într-un simplu weekend din octombrie sau noiembrie, în diverse campionate.

Pe de altă parte, ce echipe în afara celor patru semifinaliste au oferit un fotbal mai bun la acest turneu final? Evident că mulți dintre cei care se văd apostoli ai dreptății astăzi ar fi schimbat cu brio canalul ori s-ar fi băgat la somn dacă semifinalele ar fi fost Belgia-Maroc și Norvegia-Elveția.