Mourinho, între revoluție și normalitate

Era însă consecința unei frământări plauzibile. Madridul său tocmai pierduse cu Atletico în derby, era la 6 puncte de Barcelona, dar cea mai mare preocupare venea din fotbalul de-a dreptul invizibil, ce aruncase echipa în mijlocul unui mic război cu fanii. Ceea ce era, cu adevărat, o problemă.

E de presupus că portughezul n-a stat degeaba în acele 3 săptămâni. Nu e genul de om care să se conformeze prea ușor cu o situație de genul ăsta, nu e genul de antrenor care să accepte că lucrurile nu se pot schimba și că Real Madrid e exact ceea ce s-a tot zis, un vestiar plin de valori, mari valori chiar, ce nu poate deveni o echipă din diverse motive.

Și pesemne că a studiat temeinic, poate a apelat și la inteligența artificială, că e la modă, a căutat soluții, variante, căi de motivație. Pare-se că a găsit câte ceva din fiecare, fiindcă astăzi avem o nouă realitate, un Real Madrid invincibil, acumulând 8 victorii la rând și câștigând „by default” meciurile, ca o mașinărie extrem de bine structurată.

Înaintea lui Mourinho, antrenori au fost Ancelotti, Xabi Alonso și Arbeloa. Contabilizez aici ultimele două sezoane, cele de după câștigarea Champions League pe „Wembley” și, mai ales, cele de după venirea lui Mbappe. Se presupunea că Madridul, câștigător de Champions League de două ori în 3 ani fără Mbappe, va defila prin fotbalul european cu Mbappe.

N-a fost așa, iar motivele țin și de el, dar și de cei trei antrenori pomeniți, ce n-au știut să gestioneze un plus considerabil de valoare, corelat însă cu un plus consistent de ego așezat peste cele deja existente. Mourinho nu-i un fraier și a înțeles repede asta, după primele săptămâni de colaborare.

Astfel că strategia aleasă, cu colaborarea vizibilă a lui Florentino Perez și a clubului, vezi tam-tam-ul mediatic făcut cu „cazul Negreira”, a fost de a face din fiecare meci un mic (sau mare, după caz) război, o înfruntare de tip „singuri împotriva tuturor”, modalități numai bune de a zgândări acele ego-uri și de a le pune să stea umăr la umăr și nu față-n față.

Asta e ceea ce n-a mai reușit Ancelotti în ultimul său an, asta e ceea ce nici măcar n-a avut cum să încerce Xabi Alonso, asta e ceea ce Arbeloa nici măcar n-a căutat, căci n-avea, să mă scuzați, „cojones” pentru asta. Mou are, iar asta se știa și cred că a fost principalul motiv pentru care a fost adus, chit că performanțele sale nu veneau în sprijinul unui asemenea pas.

Să fii dat afară de Tottenham, mai apoi de Roma, mai apoi de Fenerbahce, iar Benfica să zică „obrigado” că ai ales să pleci, dar să ajungi la Real Madrid și să-ți mai și iasă lucrurile, poftim destin de „Special One”!

Ce va fi după revenirea lui Vinicius?

Sâmbătă seară, pe „Mestalla”, Real Madrid a jucat, probabil, ultimul său meci pe această bătrână arenă. Zic probabil fiindcă mai e și Cupa, zic probabil fiindcă atunci când vine vorba de construcții ori șantiere, termenele limită sunt suficient de relative. Oricine a avut de reparat o simplă baie sau o bucătărie înțelege foarte bine asta, iar un stadion e totuși altceva.

„Mestalla” a fost și de data asta un adversar redutabil pentru madrileni, Valencia ca echipă însă nu. Pe vremuri, pe această arenă se câștigau trofee, iar victorii cu Real Madrid sau Barcelona nu erau simple utopii. Azi sunt, iar Valencia nu e o echipă capabilă de mari surprize, ci doar una ce va lupta din greu și-n acest sezon să evite retrogradarea. Cauzele sunt multe și se duc, piramidal, în sus, spre proprietar și spre deciziile sale, dar aici discuția e mult prea lungă și trebuie făcută separat.

Subiectul e Real Madrid. Care a câștigat lejer, izbutind să treacă și peste aerul extrem de ostil pe care-l respira și care nu avea cum să nu-i contamineze și pe băieții lui Javie Aguirre. A ieșit și cu ceva bătaie la vestiare-n pauză, au fost și ceva scântei pe teren, au fost și clasicele proteste la adresa arbitrajului, n-a fost însă loc de nicio surpriză.

Iar aici, da, subiectul e Real Madrid și noua sa versiune sub comanda lui Mourinho. Câte surprize neplăcute a furnizat Madridul în sezoanele trecute în astfel de confruntări? Destule, iar asta a făcut diferența față de Barcelona, dincolo de meciurile directe. Ăsta e firul pe care, deocamdată, Mourinho pare să-l fi tăiat, provocând acel scurt-circuit de care era nevoie. Zic deocamdată, fiindcă cel mai greu lucru pentru portughez e acum să reușească să mențină această stare de spirit.

Și din punct de vedere fotbalistic, tehnico-tactic să zicem, i-au ieșit cărțile, nu doar din punct de vedere mental. Echipa pare să-și fi găsit acum modulul ideal, pe care-l vom vedea probabil la meciurile pe care Mourinho le va considera vitale.

Cu Fede Valverde fundaș dreapta (ce-o zice Xabi Alonso, vă amintiți discuțiile dintre el și uruguayan pe tema asta?) și nu alături de Tchouameni în mijloc (cu cât mai departe unul de altul, cu atât mai bine), cu Bernardo Silva acolo, pentru a aduce echilibru, experiență, ritm și pauză când e cazul, cu Arda Guler în zona de creație (tot Xabi Alonso a văzut această posibilitate, vă amintiți?, ca turcul să preia încet-încet rolul lui Toni Kross), cu Bellingham în rolul pe care i l-a dat Ancelotti în primul an de după venirea de la Dortmund și pe care mai apoi, surprinzător, i l-a luat, dar și cu Diomande în locul unui Vincius pe care tot speră să-l recâștige pentru cauză.

A fost oare o revoluție ce-a făcut tehnicianul portughez? Sincer, n-aș crede, e mai degrabă o normalitate pe care, din diverse motive, cei de dinaintea lui n-au reușit s-o acceseze. Rămâne acum de văzut cum va funcționa această normalitate din etapa viitoare, căci lui Vinicius i-a expirat suspendarea și e disponibil. Paradoxal, asta pare să fie o problemă pentru Mourinho.

Are două săptămâni la dispoziție să se gândească la ea. Că doar am stabilit, nu e genul de om care să se conformeze prea ușor cu o situație. Mourinho părea un antrenor numai bun de pensie acum 6 luni, iar acum pare capabil să câștige tot. Ce frumos e fotbalul ăsta, nu-i așa?!