Punct și de la capăt

Reacția catalanului a ieșit un pic din sfera normalului. Logic era să-și vadă de treabă și să nu intre-n astfel de conversații ce n-aveau cum să-i aducă vreun beneficiu. Guardiola nu le-a arătat un (acel) deget celor din spatele lui, le-a arătat în schimb șase. Cum s-ar spune, le-a reamintit campionatele pe care le-a câștigat el de când e pe banca lui City, însă la fel de bine gestul putea să reprezinte și cifra eșecurilor campioanei Angliei în ultimele 7 meciuri.

O contraperformanță cu care „cetățenii” n-au prea fost obișnuiți de când s-au așezat sub darnicul robinet de petrodolari din Abu Dhabi, dar cu care Guardiola nu s-a întâlnit niciodată în cariera lui. Iar asta poate să fie o problemă.

Felul în care Pep a reacționat pare să indice o limpede degradare a stării sale de spirit. „Anfield” n-a fost niciodată un teritoriu prietenos pentru el (în Premier League n-a câștigat decât o dată acolo, în pandemie, când s-a jucat fără spectatori), însă ușoara depresie pe care o traversează tehnicianul catalan este, cred, limpede. Las la o parte imaginea cheliei sale zgâriate de după remiza cu Feyenoord din Champions League, urmare a unor mici crize de nervi, mă întorc la cele 6 degete de duminică.

Atunci când încerci să scoți în evidență reușitele din trecut, e clar că prezentul oferă unele fisuri, fiindcă nimeni zdravăn la cap nu i-ar pune la îndoială lui Pep aceste reușite și, implicit, valoarea.

E o realitate că Guardiola a revoluționat fotbalul englez, care acum caută să se plieze pe ideile lui inclusiv la echipa națională, inclusiv la nivelurile inferioare, la fel cum o realitate e și faptul că Maresca și Arteta, care acum stau în clasament mai bine ca el, n-ar fi ajuns pe banca unor cluburi precum Arsenal ori Chelsea dacă nu i-ar fi fost asistenți la un moment dat.

Inevitabila comparație cu Sir Alex

În viață trebuie să știi când să pui punct. Dar și când și cum s-o iei de la capăt. Guardiola trebuie acum să pună punct. Nu în sensul plecării de la City, care nu e totuși deloc exclusă în ciuda prelungirii de contract pe care tocmai a semnat-o, ci în sensul admiterii unei realități.

Să pună punct la formidabila compunere pe care a realizat-o pe „Etihad” și s-o ia de la capăt. Să refacă liniile, frazele, dinamica, filosofia. În toți acești ani, City a arătat, inclusiv în perioadele sale mai puțin faste, ca o mașinărie greu de doborât, însă în fotbal nimic nu e etern. Ca și-n viață, de altfel.

Va putea însă Pep s-o ia de la capăt? Întrebarea e grea, mai ales că-n fața „cetățenilor” stă și acel celebru deja proces în urma căruia, în mod normal, se vor alege cu niște sancțiuni dure. Comparația cu Sir Alex Ferguson e una pe care Guardiola a căutat-o și stimulat-o mereu. Iar aici nu e neapărat nevoie de degete pentru a număra trofee, ci de atitudini. În vara lui 2001, după ce luase campionatul, Sir Alex anunța că-n 2002 o va părăsi pe United, atunci când contractul îi va expira.

Admitea ulterior că a fost cea mai mare eroare din cariera lui. În decembrie 2001, United era pe locul 9 în clasament, la 10 puncte de liderul Arsenal, adunând 6 eșecuri în 8 partide în toate competițiile. Ulterior, Sir Alex s-a răzgândit și a rămas la United, cu performanțele știute în următorul deceniu. Guardiola n-a anunțat ferm că va pleca, astă-vară, dar a dat de înțeles de mai multe ori asta.

Poate că aici a fost marea eroare a lui Pep. A lăsat să intre dubiile în vestiarul său, mai apoi în mintea jucătorilor, care, ce să vezi?!, nu-s roboți, au și ei sentimente, gânduri, calcule. Dubiile au coborât apoi pe teren, astfel că City a ajuns astăzi să fie greu de recunoscut. În prima jumătate de ceas pe „Anfield” părea o echipă de pluton, dornică să limiteze proporțile scorului, nu „balaurul” ce băga în sperieți orice adversar și părea să aibă 7 vieți.

„Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, zicea odată Mircea Lucescu. Astăzi, Guardiola e în fața celui mai greu examen din carieră. Să știi s-o iei de la capăt e un deziderat pe care nu mulți îl reușesc.

Avocatul Arne Slot

Ar fi cazul, cred, să vorbim și despre Arne Slot. Logic era să încep cu el, însă tentația de a scrie despre Guardiola și altfel decât laudativ a fost mai mare. Ceea ce reușește Arne Slot în aceste zile pare să fie cu adevărat un fenomen. Când Jurgen Klopp a anunțat, surprinzător, șocant de-a dreptul, că va părăsi Liverpool, o undă de imensă depresie s-a scurs peste „Anfield” și printre suporterii lui Liverpool.

„Și noi acum ce facem, Jurgen, cui ne lași?”, l-ar fi întrebat cu toții pe tehnicianul german dacă ar fi avut ocazia unui „face to face” cu el. Când numele lui Slot a fost anunțat ca înlocuitor n-a fost un „Arne, who?”, precum acel „Arsene, who?”, de care a avut parte Wenger când a venit la Arsenal. Vremurile s-au schimbat, internetul e în orice telefon, la orice colț de stradă și disponibil oricui, televiziunea e cu totul alta față de mijlocul anilor '90, social media e și ea suficient de (mult, poate chiar exagerat de mult) prezentă. Întrebarea a fost însă alta: oare va putea?

Ei bine, uite că poate! Și încă peste așteptările tuturor. Ceea ce a făcut Arne Slot la Liverpool e un clar exemplu de inteligență. N-a revoluționat nimic (de ce s-o fi făcut?), a schimbat doar unele lucruri, un pic din stil, câte ceva din exprimare. Unul dintre editorialiștii de la „Times” scria mai demult că pentru fanul lui Liverpool trecerea de la Klopp la Arne Slot e ca de la un star rock la un avocat.

Starul rock poate că avea talent și o doză de nebunie ce place tuturor, avocatul vine însă cu toate datele la el, astfel încât nimic să nu fie lăsat la voia întâmplării. Liverpool azi e cea mai bună echipă din lume și pentru că avocatul a înțeles că muzica starului rock nu trebuie oprită, eventual doar dată un pic mai încet.

P.S. Două vorbe doar, pe final, despre Mbappe. Mai exact despre ceea ce poate însemna încrederea (sau lipsa ei) în viața de zi cu zi a unui fotbalist de valoare mondială. Dar și despre capacitatea de a gestiona, apropo de Guardiola, momentele de criză. Kylian a ratat un penalty cu Liverpool, în Champions League. Cu Getafe, duminică, atunci când Madridul a primit un penalty, n-a mai vrut să bată și l-a lăsat pe Bellingham. Cristiano Ronaldo sau Messi, cu care Mbappe își dorește enorm să fie comparat, n-ar fi făcut niciodată asta.