Real Madrid și „sadicul asediu” la Xabi Alonso

O calificare la limită și cu emoții pe final, percepută aproape ca un eșec, pe undeva normal ținând cont de dimensiunile adversarului, pe loc de retrogradare în Liga a 3-a.

Un examen luat de Xabi Alonso mai mult din bunăvoința profesorului decât prin merite proprii, ce n-a fost de natură să liniștească zgomotul mediatic existent în jurul său. Iar victoria de sâmbătă cu Sevilla se înscrie cam pe aceleași coordonate.

Acest asediu la Xabi Alonso, „sadic” ca să-l citez pe autor, e de ceva vreme. Antrenorul Madridului trăiește într-o perpetuă sesiune de examene, practic sare dintr-un test în altul. N-ar fi neapărat ceva neobișnuit dacă nu ar exista, în spatele fiecărui meci, posibilitatea demiterii.

E o amenințare redundantă de-a dreptul, ce l-a transformat vizibil pe tehnicianul basc, lucru lesne observabil în conferințele de presă, mult diferite față de cele din perioada de început a mandatului și în contrast evident cu cele din perioada Leverkusen.

O să spuneți, poate, că așa e la Real Madrid, presiunea face parte din traiul cotidian atunci când ești antrenor, dar trebuie să fiți de acord că situația nu-i una comodă. Și mai trebuie să fiți de acord că influențează prestația jucătorilor, care or fi ei mega-staruri, mega-valori și mega-bine plătiți, dar tot oameni sunt, nu roboți.

De unde vine acest tratament?

E nevoie aici de o mică explicație. Presa madrilenă e foarte legată în ceea ce scrie de părerile lui Florentino Perez. Jose Mourinho n-a avut parte de un asemenea tratament, chiar dacă primul lui „Clasico” a fost, vă amintiți cred, acea „manita” de pe ”Camp Nou”.

Iar Cupa câștigată în acel sezon în care Barcelona a luat campionatul și l-a făcut să tremure de nervi pe Sir Alex Ferguson în finala Champions League a fost tratată ca un succes colosal, cu lumea scoasă în stradă. Parcă nici Ancelotti n-a fost astfel ”asediat” în sezonul trecut, când a pierdut 5 meciuri contra Barcelonei.

Ideea de a-l aduce pe Xabi Alonso antrenor nu a fost a lui Florentino Perez și asta se simte. La fel cum, de exemplu, s-a simțit în relația cu Cristiano Ronaldo că n-a fost ideea lui, căci portughezul fusese deja antamat, doar că lui Cristiano, sincer, n-a prea avut ce să-i facă ori să-i reproșeze. Dar, chiar și-așa, l-a ”executat” când a avut ocazia.

Pe Xabi Alonso l-a vrut neapărat Jose Angel Sanchez, un fel de cardinal Richelieu al ”Ludovic-ului” Florentino, un om ale cărui merite în tot ceea ce înseamnă Real Madrid de azi sunt dincolo de orice dubiu și un om ale cărui idei sunt îmbrățișate de Florentino. Fără ca asta să însemne că, ulterior, cum a fost și cu Lopetegui, îmbrățișarea nu se transformă într-un brânci.

Florentino e cunoscut ca un tip extrem de orgolios, ce ține mult la părerile sale, uneori transformate în obsesii, vezi ”saga” Mbappe, dar care, de cele mai multe ori, i-au ieșit. Vezi din nou Mbappe. Sau Zidane, la momentul respectiv.

Să revenim la Xabi Alonso. Situația e clar incomodă, iar Sărbătorile ce vin nu vor fi prea liniștite. Căci examenele se întorc în primele ore ale lui 2026, când pe ”Bernabeu” vine Betis, o echipă mult mai puternică decât FC Sevilla, care l-a făcut erou pe Courtois și a dominat Madridul inclusiv în 10 oameni.

Și mai apoi Supercupa din Arabia Saudită, unde-l așteaptă Simeone. Că tot contextul se leagă de joc, e limpede, dar poate că și susținerea clubului față de o legendă cum e Xabi Alonso putea fi alta. Era simplu de transmis prin presă că poziția antrenorului e de neatins, că există un proiect pe termen lung, că orice început e dificil, că există destule circumstanțe atenuante, vezi accidentările, și multe alte ”bla bla”-uri de genul ăsta.

Cum a făcut Liverpool cu Arne Slot, cum a făcut Barcelona cu Flick în sezonul trecut. Nu s-a vrut însă, s-a vrut ca mesajul transmis să fie radical, de tipul „ori, ori”. Unii spun că sentimentele lui Florentino s-au răcit după acel 0-4 cu PSG de la Mondialul Cluburilor, pe care orgoliosul ”presidente” a vrut neapărat să-l câștige și a făcut eforturi financiare pentru asta.

Și că au înghețat de tot după eșecurile cu Atletico și Liverpool. Iar acum, e greu de spus ce s-ar putea face pentru o reîncălzire. Mai ales că, se mai spune și asta, Florentino are în minte o idee.

Ideea lui Florentino Perez

Până la idee, mă mai întorc puțin spre Xabi Alonso. E el oare singurul vinovat al situației actuale? Reacția publicului de sâmbătă, din timpul și de după meciul cu Sevilla, pare a spune că nu. Fanii Madridului au văzut multe la viața lor și sunt, probabil, cei mai exigenți de pe planetă.

Iar ei știu că jucătorii au o mare parte din vină. Mai exact felul în care se exprimă pe teren. De ce n-au fost fluierături cu City, deși echipa pierduse și au fost cu Sevilla, deși în final a fost victorie? Pentru că împotriva lui Pep s-a văzut exact ceea ce oamenii își doresc, caracter.

Real Madrid pare azi o echipă de aristocrați, care aproape că se jenează să se murdărească sau să transpire, ca să nu dea rău pe Instagram sau Tik Tok. De răsfățați, care cred că totul li se cuvine doar lor, vezi Vinicius, Bellingham ori, mai nou, Mastantuono sau Fede Valverde.

Și ar mai fi ceva. Lipsa evidentă a unui maestru de ceremonii, capabil să aprindă lumina. Performanțele Madridului în Champions League s-au legat, din 2014 încoace, de controlul absolut al mijlocului terenului. Control la mijloc și dinamită în atac, pe asta s-au bazat Ancelotti și Zidane.

Modric si Xabi Alonso plus Cristiano, Modric și Kroos plus Benzema, Modric și Kroos plus Isco, Bale sau Asensio. Cine ar fi azi maestrul de ceremonii? E greu să găsești un Kroos, e imposibil să-l aduci pe Pedri, dar Zubimendi sau Reijnders erau în mercato.

Va termina Xabi Alonso acest sezon pe banca Madridului? Puțini cred că se hazardează să parieze pe asta. Va rezista el acestui ”sadic asediu”? Imposibil nu e, căci o victorie în Supercupă, de exemplu, ar mai alunga norii. Dar chiar și-așa, pare tot mai greu.

Mai ales că, pe la Madrid se vorbește că Florentino Perez îl are în minte pe Alvaro Arbeloa, de la echipa a doua, un soi de răsfățat al șefului suprem.

Sentimente ce-și au rădăcina în epoca Mourinho, când vestiarul se întorsese împotriva portughezului, inclusiv Cristiano (”ar fi cazul să mai jucăm și noi fotbal”, vă amintiți această declarație celebră?), dar când Arbeloa era ceea ce pe la noi se cheamă spărgător de grevă. Sau ”cârtiță”.

Imaginea pe care presa madrilenă i-a creat-o lui Arbeloa e doar pozitivă, un fel de Pep + Klopp + Arteta, așa că pasul va fi natural, mai ales că Zidane are în minte doar Franța, iar Klopp pare destul de greu de convins să preia un astfel de vestiar.

O singură problemă există aici: cel mai bun prieten al lui Arbeloa e chiar Xabi Alonso.