Complexul lui Chivu și limitele liderului

Milan a stricat sărbătoarea rivalei în noaptea în care Inter se pregătea să-i facă fericiți de două ori pe tifosii nerazzurri. N-a fost aniversarea visată (a 118-a), nici revanșa după eșecul din tur (ultimul înaintea senzaționalei serii de 14 victorii în 15 etape!), nici evadarea la +13.

Și cu avansul diminuat la șapte puncte înaintea ultimelor zece meciuri, squadra lui Cristi Chivu rămâne, așa cum chiar Allegri a admis, mare favorită la scudetto. Dar, pentru că există un deloc mic dar, nu se poate vindeca de slăbiciunea în fața granzilor, și se vede condamnată practic să iasă campioană nelăsând vreo șansă echipelor mici. Aș considera excepție victoria cu Juventus, în condițiile superiorității numerice cu cântec asigurate de mult prea hulitul Bastoni (karma l-a scos din joc după faultul dur la Rabiot).

Exact pe dos față de singura care îi amenință șefia. Milan a risipit 16 puncte cu adversare din a doua jumătate a clasamentului, în timp ce contra formațiilor ce aspiră la Top 4 a strâns 14 din 18 posibile! Nu-s doar statisticile de care fug esteții fotbalului, ci realitatea acestui sezon, în care nu e vina lui Inter că rivalele contrazic evidența și-i oferă destule cadouri.

Niciodată în istoria fotbalului italian Inter n-a câștigat titlul când a pierdut ambele derby-uri cu Milan! Va reuși Chivu?

S-a folosit de atâtea ori, însă a rămas în picioare teza (valabilă nu numai în Serie A) că titlul se câștigă cu outsiderele. Pentru că marja de eroare pe care Chivu și-o permite a fost construită tocmai prin traseul excepțional între cele două derby-uri cu Milan căruia nimeni nu i-a putut ține pasul. Înaintea turului, rossonerii aveau un punct avans, iar acum mai au de recuperat șapte.

La fel cum trupa lui Allegri a profitat de greșelile lui Inter în derby, așa au speculat nerazzurrii la maximum pașii strâmbi și deși ai echipei rămase în oglinda retrovizoare a liderului.

Max a câștigat ambele partide de șah - Cristi a numit-o pe cea de aseară una de box - cu favoritul său „corto muso” (termen adoptat din cursele hipice, victorie la un vârf de nas), dar mai are mult ca să câștige și războiul. Allegri i-a predat încă o lecție tactică și l-a bătut pe Chivu cu armele-i binecunoscute, arătând cât contează diferența de experiență ca antrenor (319 meciuri în Serie A față de 41 plus 36 de episoade jucate în Derby della Madonnina față de doar două în contul românului).

Nu se mai întâmplase ca Milan să câștige ambele confruntări din campionat cu Inter de 15 ani, (concidență) tot Allegri fiind la butoanele Diavolului. Niciodată în istoria fotbalului italian Inter n-a cucerit lo scudetto când a pierdut de două ori cu rossonerii.

Să nu uităm însă unde se afla Chivu în momentul în care l-a cunoscut personal ca antrenor pe învingătorul său tur-retur. Acum 321 de zile, Max îl făcea o vizită în baza de pregătire de la Collecchio pe tehnicianul cu numai cinci meciuri pe banca Parmei. Și care, paradoxal, nu avea să piardă mai departe cu Inter (2-2), cu Juventus (1-0), cu Napoli (0-0) și nici cu Atalanta (3-2), tocmai primele patru clasate în campionatul trecut. Adică opt puncte din 12 obținute cu o echipă mică contra granzilor din Il Calcio!

Antrenorul Cristi Chivu are 31 de victorii, 3 egaluri și 12 înfrângeri la Inter, cu golaveraj 96-44 / Foto: Imago Images

Saltul de la Parma la Inter, surprinzător și atât de repede făcut, la fel cum s-a întâmplat cu salvarea de la retrogradare a echipei gialloblu, nu poate arde etapele inerente ale maturizării de la câștigătorul de acum patru ani al titlului cu Primavera nerazzurra la cel care contează cu adevărat.

18 meciuri jucate în 63 de zile pe trei fronturi și patru titulari absenți cu Milan. Dar Chivu a evitat să se agațe de alibiuri!

E de netăgăduit că și-a pus amprenta pe jocul unei trupe traumatizate de palma grea încasată la Munchen și apoi de plecarea intempestivă a lui Simone Inzaghi, că a intrat în mintea fotbaliștilor, resetându-le cipurile, și că a cucerit presa și suporterii prin discursurile sale altfel și refuzul de a discuta arbitrajele, pro ori contra, sau a invoca calendarul hiperaglomerat, cu 18 jocuri în 63 de zile.

Dar Cristi trebuie să accepte și reproșurile și să își însușească și criticile (meritate), atunci când Inter nu livrează joc și rezultate. Mai ales în meciurile la care toată lumea se uită și te judecă. Fără a te cauționa pentru că ți-au lipsit patru piese grele (Lautaro, Thuram, Calhanoglu și chiar și Dumfries, palidă replică după accidentarea olandezului zburător). Pentru că Barella nu e oricum lider nici când poartă pe braț banderola în lipsa căpitanului.

Pentru că Mkhitaryan și-a terminat ciclul și trebuie să plece la vară, de mână cu ceilalți patru nerazzurri buni de pensionare. Și, nu în ultimul rând, pentru că, dincolo de a fi bune rezerve, Pio Esposito și Bonny, rămân doi atacanți aflați (precum antrenorul lor) la început de carieră la un club mare. Toate acestea au fost speculate de pragmaticul Allegri, care a știut cum să-i anihileze lui Chivu toate atuurile disponibile.

Prin sacrificarea la blocaj a lui Saelemaekers, l-a anulat pe Dimarco, cu tot cu pasele, centrările și assisturile lui nemaipomenite din corner. Cu marcajul perfect la vârfurile nerazzurre, cu griparea de către Rabiot și Modric a unui mijloc oricum lipsit de idei, agresivitate și precizia paselor, cu blocarea șuturilor din afara careului și cu apărare joasă și disciplinată, care s-a văzut (inclusiv cu Bodo/Glimt) că nu-i convine deloc Interului.

Inter a făcut ultimul „event” în 2010, când Chivu era jucător!

Cristi și-a asumat noul eșec, expediind alibiul penalty-ului refuzat la un henț al lui Ricci, în destule situații sancționabil, și să și-l adauge ca o etapă în creșterea ca antrenor cu al doilea cel mai bun sezon ca debutant în istoria Seriei A. Dar mai sunt în joc 30 de puncte și acum se va vedea cum rezistă Inter presiunii într-o inerentă perioadă de scădere fizică și de mari probleme de efectiv.

Programul, prezentat mai jos, nu pare mai dificil decât cel al rivalei, care trebuie să mai recupereze șapte puncte (situație în care va avea loc un baraj pe „San Siro”, cu Milan gazdă, datorită „directelor”) sau mai multe pentru răsturnarea liderului, angrenat și în semifinala cu Como din Coppa Italia.

Inter a dat impresia că a sacrificat Liga pentru competițiile interne și nu s-a agățat de obsesia pentru Triplă a lui Inzaghi, care s-a ales cu praful de pe tobă. Acum visează la „eventul” făcut ultima oară în 2010, când Cristi era elevul lui Mourinho, de la care deprinde rețeta succesului.