Nu strâmba!

Acum, să-mi fie cu iertare, dar ani de zile de „accidente” dovedesc că nu prea suntem șoferi buni. Spectatorii primesc asigurări, dar nu prea te asigură nimeni cu cazierul ăsta. Încă o dezamăgire pe speranțe care nu se bazează decât pe o idee fictivă în care credem cu tărie.

E adevărat că lumea crede în povești, dar prea o repetăm doar pe asta. Când ne punem la somn după meciuri internaționale, mai dăm un play pe YouTube la golul lui Hagi cu Columbia și ne spunem în gând „cum eram odată”. Adormim cu televizorul pe sport, că poate mai intră cineva în direct.

Dacă vrem să avem o idee despre atenția noastră pentru fotbal, putem să ne uităm la niște date interesante: meciul România – Kosovo (câștigat 3-0 la masa verde), care a generat un conflict după meci, a avut 2 milioane de telespectatori la ora de după meci si asta după miezul nopții.

Pe scurt, nu ne interesează unde se duce mingea, atâta timp cât cineva se ceartă după. Ciudat, pentru un popor cu o istorie atât de puțin ofertantă ofensiv, să fim atât de certăreți. Pentru noi, cearta e un „safe space”, un motiv să ne simțim bine. Conflictul nu a fost doar un motiv literar, ci și un ulei social.

Avem și un vocabular dezvoltat în acest sens și adevărul e că știm să ne certăm. Nu avem multe argumente la scandal, dar știm să promitem că dacă nu e bine o să fie rău.

La fotbal există un public care, dacă echipa favorită are 4-0, nu stă sa aplaude, pleacă acasă să nu prindă aglomerația, dar dacă e 0-2, stă să vadă reacțiile. De altfel, cred că suntem în mare parte curioși sau, dacă vreți, analiști de intrigă socială. Mai simplu, la stadion și la TV se formează un grup de entuziaști ai dinamicilor interpersonale post-eveniment, preocupați de analiza detaliată a tensiunilor latente ce se manifestă după evenimente publice.

Pentru România, smartphone-urile și accesul la internet au fost mană cerească. Un public atât de priceput la tot avea nevoie de platforme în care să-și expună ideile. Românului poți să-i iei orice azi, dar nu-i opri comentariile.

E foarte greu să nu fie găsit un țap ispășitor sau o conspirație după un meci. Culmea e că părinții, în general, ne spuneau de mici că nu e frumos să arătăm cu degetul - așa e, că doar tastăm cu ele acum.

A pierdut echipa favorită? E blat! Ne-au bătut alții mai slabi? Manevră! N-a ieșit cum trebuie? Ne-au furat! N-a dat gol atacantul? Afară!

Avem așa niște concluzii rapide și directe, cu soluții permanente pentru probleme temporare. Pentru o cultură adaptabilă și creativă, avem niște soluții tip grilă, în care putem alege una sau mai multe explicații conspiraționiste.

În conștiința poporului român, cineva e în spatele cuiva și ce vedem nu e real, pentru că… noi știm. Nu ne păcălește nimeni, pentru că șmecheria a plecat de aici în lume. Suntem „bazați”, „calificați” și la noi „s-a pus stop”, conform TikTok.

Să ne relaxăm puțin

Suntem în iulie și deja sunt câteva conflicte aprinse, care oricum erau previzibile. De ani de zile, aceleași echipe au aceleași comportamente și așteaptă rezultate diferite.

Aceiași oameni fac aceleași lucruri, la echipe diferite, și speră să iasă altfel. Statistic, poate să iasă altfel, dar în opt din zece cazuri iese la fel. Să avem noroc de celelalte două și e bine.

Nu vreau să mai plictisesc cu misiuni, metodologii sau filozofii. Aș recomanda o carte, dar nici asta nu cred că ajută. Sau aș putea reproduce ce a zis Bielsa, dar nu e român.

În schimb, m-am gândit că putem să ne familiarizăm mai bine, în plan local. Lucruri care atunci păreau amuzante, dar pot ascunde adevăr.

Dumitru Dragomir a spus cândva: „Am ajuns la vârsta la care trebuie să fiu cinstit”.

Așadar, cred că trebuie și noi, după atâția ani, să începem să fim cinstiți unii cu alții.

Ce e drept, putem să fim la modă și să ne identificăm cu ce vrem, inclusiv cu un fotbal bun, dar când ieșim în Europa, ne vedem nivelul. Putem să fim ghinioniști, dar cât ghinion să avem? Până la urmă, cultura românească spune că norocul ți-l faci cu mâna ta și pare că nu mai avem mână așa bună.

Gabi Tamaș a spus: „Cred că dacă marcăm mai multe goluri decât ei, câștigăm”.

Are dreptate Gabi. Fotbalul e pe goluri, dar golurile sunt o consecință indiferent dacă le dăm sau le primim.

Cred că e posibil să ne concentrăm pe rezultat și nu pe proces. Ar fi de ajutor dacă, în loc să analizăm dacă trebuia să fie gol, mai bine ne-am întreba cum trebuie să plece mingea de la portar, sau dacă puștii înțeleg, la vârsta corectă, să aibă o orientare specifică a corpului pentru că execuția e doar ultima parte a procesului de informare și decizie.

Vasile Maftei a spus că: „Sunt momente când joci bine și pierzi, și altele când joci bine și nu câștigi”.

O informație corectă, care completează ce a spus și Gabi mai sus, pentru că, până la urmă, rezultatul e mai puțin important decât procesul.

Sper și cred că Vasile și-a menținut ideea, pentru că azi este la centrul de juniori al Rapidului și e mult mai bine să înveți să joci bine, decât să câștigi cu orice preț.

Până la urmă, Rapidul s-a identificat în cultura sa cu sloganul: „Decât un gol urât, mai bine o bară frumoasă”, dar din păcate, nu a fost înțeleasă de toată lumea.

Contradicția

Jocul bun și bara frumoasă sunt imperativ necesare pentru un club și o echipă care își propune dezvoltarea pe termen lung, cu aceiași oameni. Nu poți cere o bară frumoasă unui om care are 3 luni să antreneze o echipă. Golul urât e util în managementul de criză, pe când cultura de performanță înțelege că atât bara frumoasă, cât și golul urât pot conviețui într-un mediu ce analizează totul, mai puțin, exact bara sau golul.

În final, aș vrea să ne amintim de probabil cea mai corectă predicție pentru viitorul fotbalului românesc, când Gică Hagi a spus: „Nu strâmba”.

Sunt de acord atât cu momentul respectiv, mai ales cu cel actual. Fotbalul românesc nu mai are nevoie de strâmbat. Am făcut-o destul în negare și cred că am stat și cu mâna la barbă, că prea am tras a pagubă.

De ce să mergi la stadion și să te strâmbi? De ce să critici niște oameni care atât au învățat, într-un sistem fotbalistic educațional depășit de trendurile actuale? Asta e meseria lor, și ca noi toți uneori au zile mai bune, alteori nu. Jucătorul e o consecință, nu un dat.

Yamal e o construcție care ne arată Sagrada Familia terminată, în sfârșit, iar fotbalistul tânăr român are doar o daltă în mână, cu care trebuie să se ridice la nivelul celor mari. Mare ajungi, nu te naști, iar noi trebuie să reînvățăm să fim mici.

De prea mulți ani de zile ne forțăm să ne ridicăm pe vârfuri, să fim mari, sprijiniți de o istorie selectivă, pozitivă, care ne-a spus că suntem deja adulți, într-un sport care se dezvoltă în permanență. Am ales momente rare și le-am tratat ca normalitate.

Toleranță

Trendurile se schimbă aproape de la an la an, și noi credem că suntem la modă.

Probabil moda cu care trebuie să începem e cea a toleranței.

Să nu ne mai comportăm ca Paraschiv Moromete și să băgăm mâna într-o ladă care nu are nimic în ea decât speranțe.

De unde să cerem mai mult, dacă atâta e? Lipsa de claritate în proiecte vine și de la noi, suporterii și spectatorii, care, poate, cerem prea mult și nu înțelegem momentul la care suntem de mult timp deja.

Presiunea și cearta nu vor rezolva nimic. Nimeni nu va construi ceva durabil în huiduieli. Faptul că plătim un bilet ne dă accesul pe stadion, dar acolo avem opțiunea empatiei și a încurajării, față de cea a frustrării.

Toți suntem frustrați, toți vrem mai mult, dar, din păcate, uneori nu știm cum. Dacă tu crezi ca ceva nu e bine sau nu merge, ai două soluții: fie accepți sau fie o faci tu, cu riscurile, timpul, educația, resursele și toate incertitudinile care vin cu asta.

Fotbalul n-ar exista fără suporteri, însă dacă ne dorim dezvoltare, ea trebuie susținuta și educată.

Nu strâmba, că rămâi așa.