)
Articol de Andrei Niculescu - Publicat miercuri, 01 aprilie 2026, 14:09 / Actualizat miercuri, 01 aprilie 2026 16:04
O dramă încetează să mai fie dramă atunci când devine un obicei. Deja nu mai suferi ca prima dată, deja știi ce urmează, deja te-ai obișnuit cu durerea. Noi cunoaștem bine lucrul ăsta. Noi, după episodul Slovenia, atunci în 2001, am trăit o dramă.
Între timp, ne-am obișnuit cu ele, nici măcat nu ni se mai pare ceva ieșit din comun, nici măcar nu mai există lacrimi precum cele ale lui Cosmin Contra atunci, în noroiul de pe ”Ghencea”. Există doar constatări, s-a întâmplat din nou și gata, aia e!, mergem mai departe, o așteptăm pe următoarea.
Noi știm bine lucrul ăsta. Italienii abia încep să-l descopere. A treia calificare consecutivă ratată pentru „squdra azzurra” deja nu mai e o dramă, e un obicei. Însă orice comparație cu noi încetează aici. Cine suntem noi în fotbal și cine e Italia? Dacă nu știți, vă reamintesc eu: de 4 ori campioană mondială, plus de alte patru ori prezentă pe podium.
O asemenea cădere în elita fotbalului mondial nu s-a mai produs și e greu de crezut că se va mai produce. Italia s-a scufundat într-un derizoriu fotbalistic nedemn pentru o țară unde pasiunea pentru acest sport e de-a dreptul viscerală, unde există cluburi cu istorie și cu milioane de fani răspândiți pe tot globul. Italienii au derby-urile lor ce se trăiesc din Australia până în America și fac audiență inclusiv într-o Românie dominată, în fotbal și politică, de pasiunea pentru repere formate din 3 sau 4 litere. Dar uite că un lucru avem în comun: și noi, și italienii vom fi la vară acasă, la televizor.
În 2010, Italia era campioană mondială și părăsea turneul final african imediat după faza grupelor. Fără victorie, pe ultimul loc într-o grupă cu Slovacia, Paraguay și Noua Zeelandă. Era un prim semn.
În 2014, Italia nu mai era campioană mondială, primise o bătaie zdravănă de la Spania în finala Europeanului ucraineano-polonez, dar își termina aventura în Brazilia tot după faza grupelor. Atunci s-au consolat italienii că și englezii au plecat acasă, din grupa lor calificându-se Costa Rica și Uruguay! Era al doilea semn. S-a considerat a fi un accident, s-a crezut că lucrurile se vor rezolva de la sine. Și-așa de bine s-au rezolvat că, astăzi, ei se gândesc că ar fi bună și o rușine precum cele din 2010 ori 2014, căci măcar erau acolo, în locul umilinței de azi. Pare că au luat lecții de la noi, nu vi se pare?
În toți acești ani, fotbalul italian a fost ca un bărbat puternic ce-a intrat în mare să se răcorească, s-a bucurat de senzație, dar n-a observat că apa se răcește și devine periculoasă. Valurile au fost, pentru fotbalul italian, cele două finale ale Interului în Champions League ori trofeele europene obținute de Roma sau Atalanta. În timp ce se răcorea însă, fotbalul italian a dat deoparte faptul că Milan a avut probleme, că Inter a avut probleme, că Juventus a avut (are) probleme, că Napoli a avut probleme.
Coloanele pe care s-a sprijinit palatul imperiului fotbalistic italian au prezentat de-a lungul timpului semne de avarie, iar asta face ca, azi, Serie A, altădată întrecerea numărul unu a lumii, ”the place to be” cum ar veni, să nu mai poată propune un nume cât de cât decent în raport cu alte campionate importante. Asta în timp ce alte sporturi cresc fantastic și propun staruri pe care copiii le îmbrățișează repede și le iau ca modele. Vă propun un simplu exercițiu! Luați lotul Italiei campioană mondială în 2006 și comparați numele de-acolo cu cele de azi! Durează foarte puțin și totul devine limpede.
Detaliile care fac diferența
Există aici și câteva detalii. Care mereu fac diferența. Italienii s-au bucurat că au dat de Bosnia, probabil gândindu-se că ostilitatea la Zenica va fi mai mică decât la Cardiff. Italia a fost prima națională care a jucat un amical cu nou-apăruta Bosnie, iar asta bosniacii nu au cum să uite.
Au zis ”hop” înainte să sară pârleazul, cum s-ar zice pe la noi, și au căzut în el. Mai apoi Bastoni. E de presupus că-n 11 contra 11 ”squadra” lui Gattuso ar fi arătat altfel și ar fi gestionat altfel cadoul primit în debut. Dar viața mai întoarce roata câteodată, iar lui Bastoni i-a venit direct în față acel episod cu Kalulu din derby-ul cu Juve. Acum e deja obligat să se transfere, căci viață-n Italia nu va mai avea.
Mai apoi, desemnarea lui Pio Esposito ca executant al primului penalty de departajare, unica mare eroare pe care i-aș atribui-o lui Gattuso. Și-n final, ghinionul lui Donnarumma la ultima lovitură a bosniacilor. Așa a fost să fie.
Cât despre Bosnia, nimic de spus altceva decât: jos pălăria! Când noi mergeam la ultimul Mondial, ei aveau 6 ani de viață. Acum ei sunt la al doilea Mondial, căci, poate ați uitat, au fost și-n 2014. Au crezut în șansa lor și au profitat de toate oportunitățile ce s-au ivit, nu doar contra Italiei, ci și contra galezilor. Să treci peste două baraje la loviturile de departajare înseamnă enorm. Când ai însă un model ca Edin Dzeko, totul pare mai simplu, nu?
În 2018, am spus cu toții că un Mondial fără Italia e trist. În 2022, am remarcat același lucru. Astăzi deja suntem învățați cu senzația. Și, revenind la ce-am spus mai sus, drama e că deja nu mai e o dramă, e o obișnuință.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
