)
Articol de Narcis Drejan - Publicat luni, 08 iunie 2026, 10:21 / Actualizat luni, 08 iunie 2026 10:21
Nu scandalul de la conferința de presă de după Final Four este important. Peste câteva săptămâni nimeni nu va mai ține minte nici întrebarea exactă, nici răspunsul Crinei Pintea. Important este ceea ce episodul a scos la lumină, reflexul tot mai răspândit de a transforma jurnalistul în problemă în momentul în care pune o întrebare care deranjează.
Sunt de 26 de ani în presă și încep să observ cum se degradează relația dintre meseria noastră și persoanele intervievate, exact cum observi când începe să ruginească o balustradă pe lângă care treci zilnic.
Te uiți la ea ani de zile și într-o dimineață constați că metalul nu mai are nicio legătură cu ceea ce fusese odată. Așa mi se pare că s-a întâmplat și cu meseria de jurnalist.
America vs România
De câteva zile mă uit la două episoade complet diferite. În America, președintele Statelor Unite este întrebat de o jurnalistă despre dovezile pe care le are atunci când vorbește despre alegeri „aranjate”. Întrebarea este simplă, aproape banală pentru orice om care a trecut măcar o dată printr-o redacție: „Care sunt dovezile?”.
Răspunsul nu vine, vine însă supărarea, Trump se ridică, o jignește pe jurnalistă, ba chiar îi mai spune ca un bătrânel nervos, că a călătorit până în Wisconsin pentru interviu. Într-o sală de conferințe de la handbal, după o înfrângere dureroasă din semifinala cu Metz, la Final Four-ul de la Budapesta, un jurnalist pune o întrebare care o irită pe Crina Pintea.
E de înțeles, ești după un meci, ai pierdut un obiectiv, dar din nou, discuția nu mai este despre subiect, ci despre întrebare. Cum și-a permis? Problema nu mai este dacă jurnalistul avea dreptate, ci faptul că aproape peste tot am ajuns să discutăm mai mult despre existența întrebării decât despre răspunsul care ar fi trebuit să vină după ea.
Cum era ieri și cum e azi...
Mă uit în urmă și îmi aduc aminte de o vreme în care mergeai la o conferință de presă ca să afli ceva. Nu ca să primești un material promoțional sau să asculți o declarație lustruită de trei oameni de comunicare și verificată de încă doi sponsori. Mergeai pentru că exista posibilitatea reală ca cineva să fie scos din zona lui de confort și să spună ceva ce nu intenționa să spună când a intrat în sală. Azi, în 99% dintre cazuri, jurnalistul pare ultimul om care mai crede în ideea asta.
Pierde două ore în trafic prin București, o oră în provincie, doar dus, ajunge la stadion, la sală, la hotel, la sediul unei federații, așteaptă să înceapă conferința, ascultă zece minute de formule diplomatice și, în clipa în care ridică mâna și încearcă să iasă din scenariul pregătit, descoperă că întrebarea lui trebuie să treacă prin mai multe filtre decât un credit bancar.
Nu de puține ori, omul care îl privește cel mai urât din încăpere nu este politicianul, antrenorul sau sportivul, ci ofițerul de presă. Acest personaj care a crescut spectaculos în importanță și care, uneori, pare convins că rolul lui este să apere invitatul de presă, nu să faciliteze dialogul cu presa.
Atenție, cei mai mulți au crescut în redacții, iar eu nu pot decât să cred că omul respectiv e doar un vânător de meserii, de salarii, nicidecum pasionat. Pentru că mai lucrează și în redacție, face și pe ofițerul de presă, mai prezintă și vreo 2-3 evenimente, apoi își ceartă colegii c-au pus întrebări deranjante. Uluitor!
Sponsorii, metastaza libertății presei
Am ajuns într-un punct ciudat, dacă vrei să vorbești cu un sportiv, vorbești cu sponsorul, dacă vrei să vorbești cu un antrenor, vorbești cu departamentul de comunicare, dacă vrei să vorbești cu un politician, vorbești cu echipa de imagine.
Să vă spun cum obții un interviu? Completezi formulare, aștepți aprobări, negociezi condiții și accepți reguli, uneori ai impresia că singurul om care nu este întrebat ce părere are despre întrebări este jurnalistul.
Când din greșeală sau din încăpățânare profesională, ziaristul pune o întrebare care nu place, se întâmplă ceva fascinant. Nu mai este judecat răspunsul, ca în cazul de la Budapesta, cu Crina Pintea. Dintr-odată, jurnalistul devine el însuși subiectul, el este cel care a deranjat, a stricat atmosfera și „caută scandal”.
Cuvântul ăsta, scandal, a devenit una dintre cele mai eficiente arme împotriva presei. Îl auzi peste tot. Întrebi despre bani? Cauți scandal. Întrebi despre rezultate? Cauți scandal. Întrebi despre contradicții? Cauți scandal. Întrebi despre promisiuni nerespectate? Cauți scandal. Uneori ai impresia că singura întrebare acceptabilă este cea al cărei răspuns este deja cunoscut înainte să fie pusă.
Le țineți degeaba
Și atunci mă întreb la ce mai folosesc unele conferințe de presă, serios acum, dacă întrebările trebuie să fie confortabile, dacă răspunsurile trebuie să fie previzibile, dacă participanții trebuie protejați de orice disconfort, atunci poate că ar trebui să le schimbăm numele. Să le spunem întâlniri de promovare și de marketing, să stăm la o apă plată cu lămâie, să nu ni se facă greață de lingăi, să le spunem lansări de mesaje, nu conferințe de presă.
Pentru că presa nu a apărut ca să confirme ceea ce puterea, sportul, afacerile sau instituțiile vor să spună despre ele însele, a apărut tocmai pentru momentele în care cineva ridică mâna și întreabă ceea ce nu era în program.
Pe bune, dacă am ajuns să privim acel gest ca pe o ofensă, atunci vă spun eu unde e problema, e că ne-am obișnuit atât de tare cu răspunsurile controlate, încât simpla existență a unei întrebări adevărate începe să ni se pară un act de agresiune. „La bulivar, birjar! La bulivar!“.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
