)
Articol de Daniel Grigore - Publicat sambata, 11 aprilie 2026 23:27 / Actualizat duminica, 12 aprilie 2026 00:31
10 minute cu televizorul pornit după meciuri și rămâi cu impresia că în fotbalul autohton, premiul suprem îl reprezintă evitarea retrogradării.
Nu mergem în SUA, dar nici n-avem nevoie. La fuga de responsabilitate suntem deja campioni mondiali.
Pentru mai bine de jumătate dintre echipele noastre, indiferent de locul ocupat și de momentul sezonului, obiectivul principal pare a fi evitarea retrogradării.
Nu contează că rezultatele de până acum au iscat un hău între ei și zona primejdioasă, este imperios ca în orice apariție publică să insiste cu această idee până la frizarea ridicolului: ceea ce ar trebui să ne preocupe în mod special este continuitatea în Superligă.
Fenomenul are o explicație psihologică: încercăm să motivăm prin spaimă. Transformăm retrogradarea într-un bau-bau fotbalistic și-i conturăm chipul la fiecare apariție publică. Reporterul care întreabă despre câștigarea play-out-ului sau calificarea în Conference League este vehiculul ideal.
Suntem convinși că teroarea îi va menține montați pe jucătorii de care depind posturile noastre, așa că repetăm obsesiv: prima dată scăpăm de umbra retrogradării, apoi... mai vedem.
Sigur că pe termen scurt ai putea obține rezultatul scontat, dar vă invit să cântărim costul.
Cum ai putea stimula atașamentul și apartenența față de acel grup, respectiv de țelul comun, dacă ceea ce îi transmiți jucătorului este că doar ziua de mâine contează? Și cum ar putea să se exprime la potențialul real jucătorul care pășește tot timpul cu „sabia” retrogradării deasupra capului?
Și atunci...
De ce inhibăm îndrăzneala? De ce semănăm panică în loc să insuflăm încredere? De ce căutăm să motivăm prin spaimă, în loc să o facem prin fixarea unor țeluri mărețe?
De ce ne este teamă să admitem că putem mai mult?
Observăm că ni se împuținează legendele, dar cum ar putea ieși noi caractere memorabile, echipe și sportivi de talie mondială dintr-un astfel de malaxor de ambiții?
Care să nu se prăbușească sub frica de greșeală la primul meci important, poate... un baraj de calificare la Campionatul Mondial?
Sunt tare curios cum s-ar dezvolta sportivii dacă ar fi alimentați cu încrederea că pot realiza lucruri excepționale, în loc de amenințarea că la primul pas greșit îi așteaptă retrogradarea, banca de rezerve sau rezilierea.
Jucăm pentru a nu da greș, modelăm caractere sportive defecte din fabrică și apoi ne întrebăm de ce clacăm în momentele-cheie.
Ratăm ciclic adevărata performanță, la fiecare 4 ani, și nu pricepem unde s-a evaporat talentul cu care putem jura că erau înzestrați juniorii de ieri. Dar până la urmă, cu ce ne-ar ajuta să știm? Important era să evităm retrogradarea.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
