)
Articol de Sebastian Culea - Publicat joi, 16 iulie 2026 10:32 / Actualizat joi, 16 iulie 2026 10:46
Există eliminări pe care le poți explica printr-o execuție extraordinară, printr-o eroare individuală, printr-o accidentare, printr-o decizie de arbitraj sau, pur și simplu, prin faptul că adversarul e peste. Și mai există eliminări în care antrenorul ia un meci pe care echipa lui îl are în mână, îl împăturește atent, îl pune într-un plic și îl trimite adversarului, cu recunoștința că au putut să se întâlnească.
Nu-mi amintesc, în ultimii 20 de ani, o intervenție a unui selecționer atât de limpede, atât de brutală și atât de decisivă în propria eliminare, fiindcă Anglia nu s-a prăbușit în semifinala cu Argentina din cauza unui plan care nu a funcționat de la început. Tocmai ăsta e detaliul care transformă greșeala lui Tuchel dintr-una obișnuită într-una aproape neverosimilă.
În minutul 72, Anthony Gordon, autorul golului și unul dintre puținii jucători capabili să oblige Argentina să se uite și în propria jumătate, a fost înlocuit cu Konsa. Zece minute mai târziu, James a fost schimbat cu Dan Burn, iar Rice cu O’Reilly. Anglia ajunsese să aibă simultan pe teren șase fotbaliști a căror identitate principală este defensivă: Tuchel a renunțat mai întâi la profunzime, apoi la capacitatea de a transporta mingea și, în cele din urmă, la omul care ținea toate bucățile împreună.
A scoate un atacant și a introduce un fundaș nu înseamnă automat că te aperi prost, după cum a păstra jucători ofensivi nu înseamnă automat că ataci, însă fotbalul nu se joacă doar cu pozițiile înscrise în dreptul numelor pe Flashscore, ci cu mesajele pe care o schimbare le transmite întregii echipe.
Mesajul lui Tuchel a fost imposibil de interpretat greșit: gata, nu mai încercăm să câștigăm meciul, încercăm să oprim timpul. Numai că timpul nu poate fi dublat la marcaj.
Tuchel pune dinamită la fundație
Cea mai gravă decizie nu a fost neapărat trecerea la cinci fundași - deși schimbarea împinsese deja Anglia cu zeci de metri înapoi - ci înlocuirea lui Rice exact în momentul în care echipa avea cea mai mare nevoie de un fotbalist care să-i permită să respire.
Rice nu era important doar pentru că recupera mingi și închidea spații, iar reducerea rolului lui la această descriere ar fi aceeași eroare pe care Tuchel pare să o fi făcut când a privit banca și a socotit că încă un fundaș înseamnă automat control. Mijlocașul lui Arsenal era jucătorul care putea conduce mingea după recuperare, putea câștiga o lovitură liberă, putea muta jocul dintr-o zonă sufocată și, mai ales, putea împiedica fiecare atac al Argentinei să înceapă la câteva secunde după terminarea celui precedent.
După ieșirea lui, Anglia nu a mai avut un pod între apărare și Kane, niciun jucător capabil să transforme o respingere în posesie și nicio prezență care să-i oblige pe mijlocașii Argentinei să se gândească la riscul pierderii mingii. Fiecare degajare a devenit doar începutul următoarei acțiuni adverse, fiecare recuperare s-a transformat într-o respingere sub presiune, iar distanța dintre Kane și restul echipei a ajuns atât de mare încât atacantul putea solicita azil politic în jumătatea Argentinei.
Din clipa în care Argentina a înțeles că Anglia nu mai are nici intenția, nici instrumentele necesare, a putut ataca fără teamă, a putut împinge fundașii spre centrul terenului și a putut transforma ultimele minute într-un tăvălug, exact cum o făcuse și Norvegia după schimbările defensive ale germanului. Dar Argentina nu e Norvegia. N-a fost un accident, ci rezultatul firesc al unei echipe care renunțase unilateral la meci.
Mai devreme sau mai târziu
Partea cu adevărat neliniștitoare pentru Tuchel e că semifinala n-a reprezentat o abatere, ci repetarea unei idei care aproape eliminase Anglia încă din sfertul cu Norvegia.
În minutul 71, la 1-1, Tuchel îl scoate pe Gordon și-l introduce pe James, folosit inițial în mijloc pentru a echilibra o zonă în care englezii începeau să fie dominați. Schimbarea putea avea o explicație tactică, însă efectul general a fost același: Anglia a renunțat la un jucător capabil să atace spațiul și a mutat centrul de greutate al echipei spre propria poartă. Norvegia a preluat finalul, a împins-o înapoi, a avut momente în care a părut că va încheia meciul înaintea prelungirilor, însă Anglia a supraviețuit, iar Bellingham a rezolvat ulterior situația.
Victoria a acoperit decizia, așa cum victoriile acoperă întotdeauna lucrurile pe care înfrângerile le transformă în procese publice. Dacă Bellingham nu ar fi salvat Anglia, poate că despre schimbarea aia vorbeam acum. Pentru că a salvat-o, schimbarea a fost împachetată retrospectiv drept pragmatism, management al efortului sau dovadă a unei echipe care știe să sufere. În realitate, însă, fusese un avertisment.
Englezii s-au retras ca la Dunkerque, diferența esențială fiind că, de data asta, nu mai venea nimeni să-i salveze. Veneau Messi, Enzo Fernandez, Mac Allister și Lautaro Martinez, iar fiecare metru cedat nu era o formă de protecție, ci o invitație.
Încă de la 0-1, după felul în care se dispuseseră cele două echipe, devenise destul de clar că o eventuală egalare a Argentinei n-ar fi redeschis semifinala ca luptă, pentru că Anglia nu mai avea structura care să-i permită să revină la jocul de dinaintea schimbărilor: Tuchel o demontase ca pe Lego și o transformase într-un adăpost improvizat.
Hagi cu Slovenia, dar cu fundași
În fotbalul românesc există imaginea aproape folclorică a returului cu Slovenia, din 2001, când Gheorghe Hagi a aruncat atacanți pe teren pe măsură ce calificarea se îndepărta, ca și cum numărul oamenilor ofensivi ar fi putut obliga mingea să intre în poartă. Era tactica disperării prin acumulare: dacă nu marcăm cu doi atacanți, poate marcăm cu patru, iar dacă nici patru nu sunt suficienți, mai găsim unul prin tribună.
Tuchel a introdus fundași până când Anglia s-a scufundat în propriul careu.
Ambele reacții pornesc din aceeași iluzie, aceea că o problemă de joc poate fi rezolvată prin inventar. Ai nevoie de goluri, numeri atacanții. Vrei să nu primești gol, numeri fundașii. Tuchel a sacrificat totul pentru iluzia geometrică a superiorității numerice în careu.
Săracul Harry Kane
Cel mai nedrept destin din această Anglie îi aparține, din nou, lui Harry Kane, care pare condamnat să retrăiască la echipa națională ceea ce a trăit atâția ani la Tottenham: marchează, coboară, pasează, leagă jocul, încearcă să conducă, iar la un moment dat se uită în jur și descoperă că întreaga instituție așteaptă miracole.
La Spurs îl avea pe Son, iar aici pe Bellingham, fotbalist capabil să transforme o seară care alunecă spre dezastru într-o calificare.
Kane nu a fost doar izolat în ultimele minute cu Argentina, ci abandonat într-o altă partidă. Săracul Harry Kane a ajuns din nou în situația de a fi martorul unei prăbușiri administrative.
Care mentalitate germană?
La conferința de presă premergătoare semifinalei, un jurnalist a întrebat dacă „mentalitatea germană” a lui Tuchel e cea care a schimbat Anglia. O întrebare idioată, nu pentru că identitatea unui antrenor nu contează, ci pentru că formula nu însemna nimic concret. Era una dintre acele întrebări puse fiindcă există un microfon, un antrenor german și suficient aer între ele cât să fie umplut cu un clișeu.
Germania a produs antrenori care au vrut posesie, alții care au vrut tranziții, unii obsedați de pressing, alții de disciplină, unii curajoși, alții prudenți. „Mentalitatea germană” este adesea un ambalaj leneș pentru seriozitate, rigoare și capacitatea de a nu ceda, un fel de Volkswagen verbal pe care îl pornim atunci când nu avem o idee mai precisă.
Dacă asta a fost mentalitatea germană a Angliei, atunci s-a manifestat straniu: retragere, frică și renunțarea voluntară la inițiativă. După gol, selecționerul a luat decizii ca și cum semifinala devenise brusc prea mare pentru oamenii lui.
Bellingham a salvat meciul cu Norvegia și, odată cu el, și reputația germanului pentru câteva zile.
Argentina nu i-a mai oferit această favoare. Putem, bineînțeles, da vina și pe anumiți jucători. Dar există meciuri în care responsabilitatea antrenorului devine atât de mare încât împărțirea ei democratică ar însemna falsificarea realității. Iar ăsta e unul dintre ele. Tuchel n-a fost victima revenirii Argentinei, ci autorul ei.
