Interzis la aur » Medaliat cu argint mondial şi bronz olimpic, Alec Năstac s-a retras în 1978 din cauza accidentărilor

A început boxul tîrziu, la 19 ani. Şi Dinamo, şi Steaua şi l-au dorit, dar, pînă la urmă, a ajuns în Ghencea. La Europenele din 1971, a ajuns în finală, deşi avea tromboflebită. A pierdut mai puţin de 10 meciuri în carieră.

CITEŞTE AICI PRIMA PARTE A POVEŞTII LUI ALEC NĂSTAC!

Eşecul de la München
Pentru Jocurile Olimpice de la München 1972, Alec Năstac s-a antrenat zi şi noapte. "Eram convins că mă bat la aur. Îmi ştiam toţi adversarii şi eram în mare formă ", îşi aminteşte el.

Primul semn de întrebare cu privire la forma sa a apărut însă în săptămîna premergătoare începerii turneului, cînd toţi boxerii români au făcut un sparing cu lotul olimpic al Argentinei. Au fost însă amestecaţi! "Eu am făcut sparing cu unul de la 67 de kilograme, care m-a bătut. Ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, dar nu mi-am dat seama. Îmi aduc aminte că nu-mi ieşea nimic!". Şi nimic nu i-a ieşit!

A pierdut în primul tur în faţa cubanezului Alejandro Montoya prin KO în prima repriză. "Ne-am contrat, am căzut, la 8 eram demult cu pumnii sus, dar arbitrul m-a trimis la colţ. Pesemne a văzut că mi se plimbau ochii. Mai tîrziu, dînd timpul înapoi, mi-am dat seama că probabil am fost supraantrenat. Dorinţa mea de a mă bate la medalie a fost imensă, dar pregătirea a fost dozată greşit astfel încît la JO, deşi mă antrenasem din greu, eram obosit!"

Argintul de la Belgrad şi "prietenul" Wolf
În 1973, fără rival în ţară la categoria mijlocie, Năstac împuşca încă un titlu naţional, după care merge la Europenele de la Belgrad. După două decizii de 5-0 şi un KO, în finală dădea peste sovieticul Viaceslav Lemeşev, campionul olimpic en titre.

Arbitru de ring a fost germanul Wolf, o veche cunostinţă a lui Năstac. "În prima repriză rusul mă pune jos. Mă ridic repede şi-l iau la tocat mărunt. În a doua îl trimit eu pe el la somn cu directa de dreapta. Arbitrul, în loc să-l numere, se repede către mine!! Ăla zăcea pe jos într-un colţ, iar arbitrul îmi aranja mie maioul şi mă ştergea pe faţă de sudoare! După secunde bune a catadicsit să-l numere, dar era mult prea tîrziu, îşi revenise bine. Deşi am fost pe el pînă la final, i-au dat decizia lui cu 3-2, ca şi la Madrid în '71".

Ruşii se dovedeau a fi iarăşi intangibili, iar Năstac descoperea în arbitrul Wolf un "prieten" de nădejde. "La Belgrad, Wolf m-a furat cu neruşinare şi atunci mi-am dat seama că de fapt se răzbuna pe mine. În 1968, participam la o competiţie de tineret. Cum eram la început nu stăpîneam foarte bine tehnica iar la un meci în care mă arbitra acest Wolf, l-am lovit fără să vreau. S-a băgat între mine şi adversar şi i-am dat una fără intenţie. După finala de la Belgrad, aveam să-mi dau seama că omul ăla mă vîna ca să se răzbune."
Singura consolare a lui Năstac a fost reacţia publicului. Spectatorii de la Belgrad au reacţionat precum cei de la Madrid, taxînd vehement furtul la care asistaseră.

La masă cu Fidel Castro
În august 1974, Havana, a găzduit prima ediţie a Mondialelor de box pentru amatori. Fidel Castro, pe atunci prim-ministru al Cubei, a fost nelipsit de la gale.

Marcat şi în ziua de azi de cele văzute în urmă cu 36 de ani, Alec povesteşte: "În Havana am dat peste o sărăcie pe care nu ţi-o poţi imagina dacă n-o vezi cu ochii tăi. Părea un oraş aflat aproape în totalitate în paragină. Case cu pereţii coşcoviţi, fără ferestre, maşini fără portiere. Nu erau gunoaie căci n-aveau din ce să facă gunoi! Nu existau magazine! Totul se dădea pe cartelă, pînă şi îngheţata la cornet. Noi aveam, să zicem, 100 de dolari diurnă bani declaraţi la intrarea în ţară. Pentru ei am primit un soi de tabel. Făceam cumpăraturi numai de pe la shopuri. Valoarea fiecărui obiect cumpărat era trecută pe tabelul ală pînă se epuiza suma. Dacă îl pierdeai sau dacă epuizai suma trecută iniţial pe tabel, puteai să ai dumneata şi un milion de dolari în geantă că n-aveai ce face cu ei".

Drumul lui Năstac pînă în finala Mondialelor de box de la Havana a fost presărat cu 3 victime: jamaicanul Brown - KO r2, kenyanul Dula şi iugoslavul Vujkovici, ambii învinşi la puncte. În meciul cu Peter Dula a suferit însă o accidentare care mai tîrziu avea să-l determine să-şi încheie cariera. "Am primit repetate lovituri în arcade. Pe lîngă loviturile de pumn, Dula m-a lovit repetat cu capul şi mi-a deschis arcada stîngă. Am cîştigat la puncte după ce l-am pus în fund o dată".

După meci a venit coşmarul. Pe vremea aceea în boxul românesc nu exista nici un cutman.

Bere cu gheaţă
De "avariile" suferite de boxer se ocupau antrenorul şi medicul lotului. "Îmi puneau pe arcadă o soluţie care mă ustura ingrozitor, alternativ cu gheaţă. Gheaţa însă s-a terminat repede pentru că, din cauza căldurii, toţi cei din delegaţie beau bere cu gheaţă".

În finală a dat peste alt pugilist sovietic, Rufat Riskiev, "Tigrul din Taşkent". "La finală arătam ca Frankenstein. Îmi era teamă să mă privesc în oglindă. Am dat în Rufat cît am putut. L-am pus la podea, arbitrul canadian Tummon l-a numărat, dar tot pe el l-au dat învingător. Tummon a încercat permanent să mă scoată din ritm. Fragmenta lupta din te miri ce. Am pierdut cu aceeaşi clasică decizie: 3-2!".

Înainte de finală, Alec se intersectase cu Fidel Castro. "Ştiam unde stă şi cînd m-am dus către ring m-am oprit în faţa lui, l-am salutat din cap şi am plecat mai departe".

După meci, impresionat de felul în care se bătuse românul şi de decizia care îi răpise aurul mondial, Fidel Castro l-a invitat pe Năstac în propria-i lojă. "Mă îndreptam către vestiar cînd m-a oprit un individ şi cu gesturi largi m-a invitat către loja lui Castro. Cînd am ajuns acolo, Fidel, îmbrăcat militar, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: «Tu eşti adevăratul campion mondial. A fost o decizie greşită!»".

Au urmărit împreună ultimele doua finale după care s-au revăzut seara, la banchet. "Petrecerea de final s-a ţinut într-un restaurant de dimensiuni uriaşe, Tropicana. Luxul de acolo contrasta incredibil cu sărăcia de pe străzi. La un moment dat, am fost chemat la masa lui Fidel Castro. M-a invitat să stau jos, am băut cîteva beri împreună, iar la final mi-a strîns mîna şi mi-a urat noroc. Am fost singurul sportiv străin cu care Fidel Castro s-a întreţinut la banchet".

Montreal, ultimul bal
Accidentarea netrată corect de la Havana avea să se dovedească a fi una deosebit de gravă. Medicii l-au diagnosticat cu periostită agravantă. În cele din urmă, Alec a ajuns la cuţit şi n-a boxat deloc în decursul lui 1975. Deja îl batea gîndul să se retragă. Pînă la urmă l-a ţinut dorinţa de revanşă pentru eşecul din '72.

Pe pămînt canadian, Năstac a trecut de primul tur fără a da piept cu cineva, graţie sorţilor. În optimi a întîlnit un australian, Philip McElwaine, pe care l-a învins la puncte.

Preţul victoriei a fost însă unul mare. Arcada stîngă, puternic sensibilizată după momentul Havana, era din nou deschisă. "Am boxat în continuare. La Comisia Medicală, deşi mă dureau rănile de-mi venea să mă urc pe pereţi, n-am zis nici pîs. Medicii au clătinat din cap, dar m-au lăsat să urc în ring. Cine crezi că era arbitru? Amicul Wolf! Cînd l-am văzut, m-a luat cu călduri. Putea opri meciul încă înainte de a începe. A venit însă la colţul meu şi mi-a spus printre dinţi: «Te-am năpăstuit atîţia ani, dar acum vreau să te ajut ca să mă spăl de păcate. Indiferent de ce se întîmplă, termini meciul!»".

Tumefiat îngrozitor, acuzînd dureri mari, Năstac şi-a văzut de treabă şi a ieşit biruitor. L-a învins la puncte pe brazilianul Fernando Martins. Calificarea în semifinale însemna automat şi dobîndirea medaliei olimpice de bronz. După meciul cu sud-americanul însă, arăta atît de zdrobit încît nici cel mai înţelegător medic nu i-ar fi dat acceptul pentru a mai boxa.

Nu i-a mai rămas decît să vadă restul turneului la televizor. Şi l-a văzut pe americanul Michael Spinks, cel pe care trebuia să-l întîlnească în semifinale, devenind campion olimpic în dauna rusului Rufat Riskiev. În toamna lui 1976 a fost invitat să boxeze în Brazilia contra lui Fernando Martins într-un meci revanşă. Brazilienii suportau toate cheltuielile din dorinţa de a-l vedea la lucru pe cel care îi impresionase la Montréal, însă partidul s-a opus şi meciul a rămas la stadiul de deziderat.

A mai urcat de cîteva ori în ring în 1977, iar în 1978 a abandonat boxul. Arcada zdrobită nu-i dădea pace şi îl supără şi în ziua de astăzi. Pînă la începutul anilor 2000 a antrenat, după care a pus definitiv mănuşile în cui. O valiză plină cu fotografii şi decupaje din ziare îi alină dorul de box.

Actor de film
Alec Năstac a jucat în două dintre filmele lui Sergiu Nicolaescu. În "Noi cei din linia întîi" a avut un rol de soldat, iar în "Ringul" a fost boxer. Regizorul Sergiu Nicolaescu îşi aminteşte despre colaborarea cu Năstac: "Era un tip foarte conştiincios şi extrem de atent la ce avea de făcut. Parcă făcea actorie de cînd lumea! Şi filmările au fost dificile, cu mulţi oameni implicaţi".

Bătaie cu Monea pentru casă
În 1969, Alec şi-a dobîndit locuinţa boxînd contra lui Ion Monea, dublu medaliat olimpic la Roma '60 şi Mexico '68. "Mă făcuseră sergent major, dar nu-mi dăduseră casă, iar eu aveam nevoie urgentă de locuinţă, soţia mea era însărcinată. Nu-i puteam convinge decît dacă făceam ceva deosebit. Şi am făcut! Am urcat în categorie, de la mijlocie la semigrea ca să pot boxa cu Ion Monea, nume mare la vremea aceea. Am făcut un meci mare pe Stadionul Republicii cu o grămadă de oameni în tribune. L-am pus jos pe Monea, dar pînă la urmă i-au dat meciul la puncte. După gală, generalii roiau în jurul meu, nemaicontenind cu laudele, ce să-ţi facem, ce să-ţi dregem, ai probleme? Zic: da, îmi trebuie o locuinţă. A doua zi primeam cheile casei".