Opinie de Luminiţa Paul » Istorie adevărată

Uneori, e nevoie să refacem poveştile pentru a le reda autenticitatea. Ca în cazul lui Gogea Mitu

Ce se întîmplă atunci cînd istoria nu e, de fapt, aşa cum o ştim noi? Ani de zile, ce spun eu?, zeci de ani, am trăit cu impresia că am avut un mare boxer în perioada interbelică şi, în plus, că acesta a fost cel mai înalt român din istorie. Că omul care şi-a transformat numele (şi acela nesigur) în adjectiv introdus în dicţionar, cogeamite, a uimit Europa cu forţa pumnilor săi, acolo unde a adunat victorie după victorie în faţa unor mulţimi consternate. Povestea bazată pe cîteva elemente certe a suferit modificări de-a lungul timpului, ajungînd să se îndepărteze tot mai mult de realitate, mai ales în punctele importante.

Nu e neobişnuit să recreezi istoria. Un exemplu la care am ajuns recent: "Eu, Papa Borgia" a scriitorului catalan Joan F. Mira. El rescrie viaţa Papei Alexandru al VI-lea, pe numele real Rodrigo de Borja, o personalitate ce şi-a cucerit locul în memoria lumii prin apetitul pentru intrigi, maşinaţiuni politice, alianţe profitabile făcute pe seama celor patru copii ai lui. Cartea, un jurnal imaginar al papei, îi explică şi justifică acţiunile, îi retrăieşte iubirile clandestine, îi dezvăluie motivele într-un mod atît de personal încît totul pare aproape real. Dacă n-ar exista la final menţiunea că e vorba despre o operă de ficţiune, s-ar putea crede că a fost resuscitat un document autentic.

Cu Gogea Mitu nu s-a ajuns acolo, însă povestea tristei lui vieţi a căpătat accente exagerate. Totul s-a petrecut în anii '30, în fascinanta lume a Bucureştiului interbelic, pe care ne-o închipuim bogată în evenimente, plină de lucruri extraordinare, de oameni excepţionali. Şi, de ce nu?, chiar aşa a fost. O capitală europeană în care totul era posibil. Chiar şi să apară un om de mult peste doi metri care să-şi facă praf adversarii pe ringul de box.

Numai că n-a fost tocmai aşa. Cît de înduioşătoare e imaginea din Gazeta de joi, cu Gogea aşezîndu-şi palma imensă peste creştetul inocent al unui puşti! El avea însă 2,20 metri, şi nu 2,40, cît ajunsese să se creadă recent. A boxat doar două minute în total, rănindu-şi adversarii prin forţa pumnilor săi de om imens, deloc prin vreo tehnică specială. Era un soi de copil mare, căruia îi plăcea să se antreneze în copaci şi care mînca 12 ouă la micul dejun.

Istoria trebuia însă revizuită şi Octavian Pescaru a avut această răbdare. A căutat în arhive, a vorbit cu oamenii potriviţi, a cercetat. A luat guma şi a şters datele eronate, înlocuindu-le cu cele reale. Şi asta nu-l minimalizează pe Gogea Mitu, ci îl arată aşa cum a fost în realitate. Nu un mare boxer, ci un destin trist. O viaţă sfîrşită brusc în boală şi suferinţă. O persoană care s-a încrezut cu naivitate în ceea ce i-a dăruit, în mod strîmb, natura. Ea l-a făcut mare şi fragil, expus, sensibil. Acum am aflat.

Ce se întîmplă atunci cînd istoria nu e, de fapt, aşa cum o ştim noi? O înlocuim cu cea adevărată. Şi mergem mai departe.