Articol de Cătălin Tolontan - Publicat sambata, 09 august 2008 00:00
Cu două ore înainte de ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, sute de mii de oameni au ieşit pe străzi în Beijing
Mereu se întîmplă aşa. Şi niciodată la fel. Cînd a căzut Zidul, berlinezii au aflat dintr-o ştire banală, la televizor, că pot trece fără paşaport în Germania de Vest. Şi au ieşit, la început timizi şi puţini, din blocuri. Vameşii, mai speriaţi decît ei, i-au lăsat să treacă. Peste cîteva ore, tîrnăcoapele inaugurau primul şantier "top of the art" al noii Europe.
La Praga, s-au strîns în pieţe şi au fluturat cheile. La Timişoara şi la Bucureşti au pus garoafe, amintiţi-vă că alte flori nu prea se găseau!, în ţevile armelor.
Acum, la Beijing, jurnaliştii vestici se uită uimiţi cum tanchetele şi trupele speciale au format un perimetru uriaş în jurul lui Bird's Nest, stadionul unde va începe ceremonia. Dar la fiecare colţ de stradă sînt grupuri de oameni care scandează numele ţării lor, se mai ciondănesc cu poliţia şi se plimbă. Sînt cei care n-au bilete, sînt cei care vor să se apropie cît mai mult de arenă, sînt cei care s-au vopsit pe feţe cu inimi roşii şi fac cu mîna către maşinile acreditate.
Poate pentru tipii de la Radio Monte Carlo, care stau alături în autobuz, imaginile au un iz african. Dar dacă ai trăit cîndva o iarnă în care ai văzut cum oamenii îmbrăcaţi ponosit încep să umble brambura prin oraş, fără frică de uniforme, dacă brasardele roşii îţi amintesc de cele tricolore - le mai aveţi în dulap?, acum sînt vintage - ohooo, dacă ai trăit toate astea, atunci zîmbeşti la vederea unui oraş care refuză să stea în poziţie de drepţi şi se pune cu fundul pe trotuar pentru că aşa are el chef.
"China nu e o ţară, nu e un fenomen, e un sindrom extraordinar", spunea la prînz Ion Ţiriac. Aşa e. "Dacă stai două săptămîni aici, îţi vine să spui: hai înapoi în comunism!". Asta nu mai e aşa. Pentru că sutele de mii de oameni entuziaşti, frustraţi şi furnicaţi de ceva ce nu ştiu să definească tocmai ies din comunism. În fiecare zi, dar asta e o zi specială.
Cu două ore înainte de ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, sute de mii de oameni au ieşit pe străzi în Beijing
Mereu se întîmplă aşa. Şi niciodată la fel. Cînd a căzut Zidul, berlinezii au aflat dintr-o ştire banală, la televizor, că pot trece fără paşaport în Germania de Vest. Şi au ieşit, la început timizi şi puţini, din blocuri. Vameşii, mai speriaţi decît ei, i-au lăsat să treacă. Peste cîteva ore, tîrnăcoapele inaugurau primul şantier "top of the art" al noii Europe.
La Praga, s-au strîns în pieţe şi au fluturat cheile. La Timişoara şi la Bucureşti au pus garoafe, amintiţi-vă că alte flori nu prea se găseau!, în ţevile armelor.
Acum, la Beijing, jurnaliştii vestici se uită uimiţi cum tanchetele şi trupele speciale au format un perimetru uriaş în jurul lui Bird's Nest, stadionul unde va începe ceremonia. Dar la fiecare colţ de stradă sînt grupuri de oameni care scandează numele ţării lor, se mai ciondănesc cu poliţia şi se plimbă. Sînt cei care n-au bilete, sînt cei care vor să se apropie cît mai mult de arenă, sînt cei care s-au vopsit pe feţe cu inimi roşii şi fac cu mîna către maşinile acreditate.
Poate pentru tipii de la Radio Monte Carlo, care stau alături în autobuz, imaginile au un iz african. Dar dacă ai trăit cîndva o iarnă în care ai văzut cum oamenii îmbrăcaţi ponosit încep să umble brambura prin oraş, fără frică de uniforme, dacă brasardele roşii îţi amintesc de cele tricolore - le mai aveţi în dulap?, acum sînt vintage - ohooo, dacă ai trăit toate astea, atunci zîmbeşti la vederea unui oraş care refuză să stea în poziţie de drepţi şi se pune cu fundul pe trotuar pentru că aşa are el chef.
"China nu e o ţară, nu e un fenomen, e un sindrom extraordinar", spunea la prînz Ion Ţiriac. Aşa e. "Dacă stai două săptămîni aici, îţi vine să spui: hai înapoi în comunism!". Asta nu mai e aşa. Pentru că sutele de mii de oameni entuziaşti, frustraţi şi furnicaţi de ceva ce nu ştiu să definească tocmai ies din comunism. În fiecare zi, dar asta e o zi specială.
