Articol de Cătălin Tolontan - Publicat luni, 18 august 2008 00:00
Un metru şi şaizeci înălţime, o colecţie de suferinţe severe şi o promisiune: "Nu mă opresc aici"
Presa mondială duce chiar în aceste zile o dezbatere-elogiu la adresa mamelor care s-au întors în sport şi concurează la Olimpiadă.
Tani Ryoko, judoka japoneză învinsă de Alina Dumitru, spune: "Mă opresc femei de vîrstă medie pe stradă şi mă felicită. Spun că le-am inspirat să abă grijă şi de familie, şi de slujbă". În Japonia, Tani a ajuns un model pentru femeile care nu vor să fie doar mame, pentru femeile care vor să-şi continue cariera, pentru femeile care ştiu că, născînd, au devenit vulnerabile, dar care merg înainte cu acest gînd riscant pentru o campioană, însă atît de plăcut pentru un om.
Samuraiul
Lidia Şimon este o astfel de femeie. Lidia Şimon iese a opta la Olimpiadă, "a patra mea Olimpiadă". Acum are 35 de ani şi la 29 a născut. "Cristian este medalia mea cea mai preţioasă", spune ea, emoţionată, cînd abordezi subiectul.
E calmă, îndurerată şi politicoasă. Maratonistele au ceva de samurai, de ţi se ridică părul pe tine. Ţi-e frică, ţi-e bine, ţi-e ruşine. Poate că nu degeaba e venerată în Japonia, după ce a cîştigat de trei ori consecutiv maratonul de la Osaka.
"Nu voi fi ipocrită. Primul lucru pe care l-am simţit cînd am trecut linia de final a fost necaz. Supărare. Am sperat că voi lua o medalie"
"E implicat în efortul meu"
Vorbeşte despre Cristian şi-i vine să plîngă. "Mi-a zis: Dar el e medalia mea cea mai preţioasă! Sper să înţeleagă".
Îl descrie ca pe un "copil implicat în efortul meu, deşi are doar 6 ani". Nu, nu ar vrea să facă atletism, "e prea greu, poate", dar i-ar plăcea să facă sport. Te apleci mereu spre ea. E zgomot, tu eşti surd, iar ea pronunţă încet. Blînd. "Mi s-a făcut dor de mama", vorba unui blogger.
"Copiii depind de decizia noastră. Ar trebui să nu uităm asta niciodată şi să-i apropiem de sport. Le facem un bine pentru toată viaţa"
O altă educaţie
Şi îşi mai doreşte ceva. Îşi mai doreşte ceva Lidia, mama lui Cristi. "Generaţia mea n-a vorbit sincer cu părinţii. Eu îl cresc pe Cristian astfel încît el să poată să ne spună orice".
Ştie că, "o dată cu naşterea, în corpul meu s-au făcut schimbări care nu m-au ajutat ca sportivă. Dar nu dau înapoi. Şi finalul meu nu e aici", spune Lidia, cea care a făcut ocluzie intestinală la maraton, căreia altădată, în 1999 la Sevilla, i s-a făcut rău, a mers mai departe şi a doua zi a fost internată şi operată de apendicită.
Aceasta e Lidia Şimon, colega Constantinei, cealaltă mamă care la întrebarea "Dar de ce vă întoarceţi atît de repede în America?", a răspuns: "Pentru că băiatul meu Rafael începe şcoala şi vreau să-i fiu alături".
Un metru şi şaizeci înălţime, o colecţie de suferinţe severe şi o promisiune: "Nu mă opresc aici"
Presa mondială duce chiar în aceste zile o dezbatere-elogiu la adresa mamelor care s-au întors în sport şi concurează la Olimpiadă.
Tani Ryoko, judoka japoneză învinsă de Alina Dumitru, spune: "Mă opresc femei de vîrstă medie pe stradă şi mă felicită. Spun că le-am inspirat să abă grijă şi de familie, şi de slujbă". În Japonia, Tani a ajuns un model pentru femeile care nu vor să fie doar mame, pentru femeile care vor să-şi continue cariera, pentru femeile care ştiu că, născînd, au devenit vulnerabile, dar care merg înainte cu acest gînd riscant pentru o campioană, însă atît de plăcut pentru un om.
Samuraiul
Lidia Şimon este o astfel de femeie. Lidia Şimon iese a opta la Olimpiadă, "a patra mea Olimpiadă". Acum are 35 de ani şi la 29 a născut. "Cristian este medalia mea cea mai preţioasă", spune ea, emoţionată, cînd abordezi subiectul.
E calmă, îndurerată şi politicoasă. Maratonistele au ceva de samurai, de ţi se ridică părul pe tine. Ţi-e frică, ţi-e bine, ţi-e ruşine. Poate că nu degeaba e venerată în Japonia, după ce a cîştigat de trei ori consecutiv maratonul de la Osaka.
"Nu voi fi ipocrită. Primul lucru pe care l-am simţit cînd am trecut linia de final a fost necaz. Supărare. Am sperat că voi lua o medalie"
"E implicat în efortul meu"
Vorbeşte despre Cristian şi-i vine să plîngă. "Mi-a zis: Dar el e medalia mea cea mai preţioasă! Sper să înţeleagă".
Îl descrie ca pe un "copil implicat în efortul meu, deşi are doar 6 ani". Nu, nu ar vrea să facă atletism, "e prea greu, poate", dar i-ar plăcea să facă sport. Te apleci mereu spre ea. E zgomot, tu eşti surd, iar ea pronunţă încet. Blînd. "Mi s-a făcut dor de mama", vorba unui blogger.
"Copiii depind de decizia noastră. Ar trebui să nu uităm asta niciodată şi să-i apropiem de sport. Le facem un bine pentru toată viaţa"
O altă educaţie
Şi îşi mai doreşte ceva. Îşi mai doreşte ceva Lidia, mama lui Cristi. "Generaţia mea n-a vorbit sincer cu părinţii. Eu îl cresc pe Cristian astfel încît el să poată să ne spună orice".
Ştie că, "o dată cu naşterea, în corpul meu s-au făcut schimbări care nu m-au ajutat ca sportivă. Dar nu dau înapoi. Şi finalul meu nu e aici", spune Lidia, cea care a făcut ocluzie intestinală la maraton, căreia altădată, în 1999 la Sevilla, i s-a făcut rău, a mers mai departe şi a doua zi a fost internată şi operată de apendicită.
Aceasta e Lidia Şimon, colega Constantinei, cealaltă mamă care la întrebarea "Dar de ce vă întoarceţi atît de repede în America?", a răspuns: "Pentru că băiatul meu Rafael începe şcoala şi vreau să-i fiu alături".
