Articol de Andrei Crăiţoiu, Ovidiu Ioanițoaia - Publicat miercuri, 20 martie 2024 21:30 / Actualizat miercuri, 20 martie 2024 22:26
În 2006, în timpul unui meci de pregătire, la doar 20 de ani, rugby-stul George Baltă a suferit un grav accident pe teren ♦ Atunci a fost transportat de urgență la Spitalul Floreasca, iar medicii i-au mai dat doar trei ore de trăit! ♦ A fost diagnosticat cu traumatism vertebro-medular cervical, luxaţie anterioară bilaterală C6-C7. ♦ Coloana vertebrală deformată în zona gâtului şi măduva secţionată complet. Mai pe scurt: paralizat complet de la gât în jos.
- 11 martie: ziua accidentului care l-a lăsat paralizat. „Mi-au spus că mai am doar trei ore de trăit”
- Pasiunea pentru box: „Am zis să-i aranjez. Cartier plin de prostituție și droguri”
- Gânduri necurate de sinucidere, plus salvarea psihoterapeutului: „Un gând prostesc să-mi iau viața”
- Dezvăluiri din spital: „Mama a stat cinci luni pe un scăunel lângă mine”
- Pensie de handicap primită de la statul român: 618 lei!
- De ce nu merge la biserică? „Pot să am credință în Dumnezeu fără să mă duc la biserică”
- Fără asigurare în ziua accidentului și o diurnă de 150 de lei, pe lună!
- Reîntâlnirea cu adversarii care l-au accidentat: „Am ajuns la acceptare!”
- „N-am nevoie de oamenii ăștia, să nu-i mai văd! Aveam nevoie de oameni puternici”
- Viața după rugby: salturi cu parașuta, zboruri cu parapanta și copilot de curse la raliu
- Mesaj pentru primarii din România! Cu ce probleme ce confruntă persoanele cu dizabilități
- Filmul despre viața lui George. „Dacă juca Morgan Freeman lua Oscarul!”
- Mesaj de final, cu zâmbetul pe buze: „Oamenii să trăiască fiecare zi cu zâmbetul pe buze”
George n-a renunțat și-a început o nouă viață! A luptat oră de oră, zi de zi pentru a se recupera. A tras din greu pentru a învinge un accident nenorocit care l-a "aruncat" pentru tot restul vieții într-un scaun cu rotile.
După o depresie care i-a produs numai gânduri negre, George a mers la psihoterapeut, iar acesta i-a adus liniștea de care avea nevoie. A început să-și miște mâinile, a trecut cu brio examenul auto și astăzi conduce o mașină adaptată nevoilor sale.
Invitat la emisiunea „Prietenii lui Ovidiu”, George Baltă și-a spus toată povestea și cum a reușit să treacă peste accidentul care i-a marcat viața în urmă cu 18 ani.
11 martie: ziua accidentului care l-a lăsat paralizat. „Mi-au spus că mai am doar trei ore de trăit”
- George, vreau să începem cu ce s-a întâmplat acum 18 ani. Suntem pe 11 martie 2006, la un meci de rugby care ți-a schimbat radical viața. Ce-ți mai aduci aminte din ce s-a întâmplat atunci?
- Îmi aduc absolut tot aminte. S-a scris și s-a vorbit că aș fi fost în comă după accident, dar nu am fost nicio secundă în comă. Îmi aduc aminte absolut tot de când am legat grămadă până am ajuns la spital. Eram jucător de linia 1, taloner, cum ar spune patronul echipei, cel care trage echipa în față după el. O neatenție a arbitrului plus că n-am avut echipa strâns legată de mine, a făcut să primesc un șoc de 600 de kilograme în ceafă.
- Practic așa a avut loc accidentul tău. Nu s-au legat...
- Arbitrul trebuie să se asigure că ambele echipe de contact sunt pregătite când se leagă grămezile. Eu n-am fost pregătit, echipa adversă a venit și eu eram primul în linie. Am preluat cel mai mare șoc în ceafă. Bărbia mi-a fost înfiptă-n piept și-am auzit o trosnitură. Am căzut pe spate și-acolo încercam să mă ridic și nu reușeam. N-am simțit durere, probabil de la adrenalină.
- Și ce-a urmat imediat după?
- Și-a dat seama medicul care asista la meci că e ceva grav. A venit foarte repede la mine, mi-a imobilizat gâtul și stătea de vorbă cu mine ca să nu îmi pierd cunoștința. Se temea să nu fie vreo comoție cerebrală. Am fost luat de salvare și dus la Spitalul Floreasca, unde medicii, după o radiografie, n-au vrut să-mi facă RMN, au spus că nu are rost, mi-au spus că mai am doar trei ore de trăit!
- Ei așa ți-au zis ție? Direct?
- Eu am auzit când le-au spus părinților că mai am trei ore de trăit. A fost un șoc și mai mare când au auzit...
- Cutremurător!
- Acum, la 18 ani după accident, le dau și dreptate. Au văzut mii de cazuri până la mine, cu astfel de accidente, și știau ce se va întâmpla. Vertebra C6 s-a spart complet, iar așchii de os s-au înfipt în măduva spinării și au secționat măduva și nervii ce circulă prin ea.
- Și...
- După operații medicii mi-au spus că am avut mare noroc datorită fizicului foarte pregătit. Un om normal dacă ar fi primit șocul ăla ar fi murit pe loc! Eu aveam 20 de ani și cinci zile. Mi-am făcut un cadou de ziua mea... Aveam 1,83 m și 92 de kilograme.
Pasiunea pentru box: „Am zis să-i aranjez. Cartier plin de prostituție și droguri”
- Dar e adevărat că înainte de rugby ai vrut să faci box? Cum de-ai ajuns la rugby până la urmă?
- E adevărat că am vrut să fac box. Atunci nu se știau multe despre rugby. Doar cei care erau în fenomen. Trăiam într-un cartier mai rău famat, pe Mătăsari, plin de prostituție și droguri. Când veneam de la școală trebuia să trec printre ei și nu-mi convenea.
- Practic, strada te împingea să faci box.
- Așa am zis să mă apuc de box și să-i aranjez, să mă știe de frică. Mama n-a fost de acord să mă duc la box și să-mi care ăia mie pumni în cap. Neștiind că, o lună mai târziu, mă voi duce la rugby și acolo îți mai iei și câte un picior, nu doar pumni în cap. Și a fost de acord să mă lase.
- Ești un adevărat învingător, George. Povestea ta este impresionantă.
- Mă consider un luptător, învingător nu... N-am învins nimic până acum. Iau fiecare zi ca pe o încercare, ca pe o luptă pe care reușesc să o trec.
Gânduri necurate de sinucidere, plus salvarea psihoterapeutului: „Un gând prostesc să-mi iau viața”
- Spune-mi, te rog, un lucru. N-ai avut niciodată vreun moment în care să faci un gest necugetat... Mai ales că erai într-o situație...
- Ooooo, ba da! Ba da! Am recunoscut-o de fiecare dată că am stat un an, un an și ceva în depresie. N-am ieșit din casă să petrec vreme cu vecinii cu care am copilărit, am crescut. Am vrut să fac recuperare ca să-mi recuperez mâinile și să-mi închei socotelile cu viața!
- Incredibil! Practic, nu puteai să miști mâinile atunci?
- Mișcam doar capul... De la umeri în jos eram zero! Și când am văzut că am început să mănânc singur, să mă spăl pe față singur, să pot să mă deplasez cu scaunul, mi-am dat seama că e un gând prostesc să-mi iau viața. Mi-am dat seama că puteam să fac mai multe lucruri.
- Și cum s-a schimbat toată situația asta în gândurile tale?
- Am avut mare noroc cu fratele meu, care m-a luat pe sus. M-a văzut că sunt într-o depresie foarte adâncă și, pur și simplu, m-a lăsat în fața unui cabinet de psihoterapie. Neputând să mă deplasez cu scaunul. Acolo s-a întâmplat click-ul, schimbarea. Am dat de un psihoterapeut foarte bun, care m-a făcut să văd cu adevărat ce înseamnă viața! Am fost foarte mult timp într-o depresie foarte adâncă.
Dezvăluiri din spital: „Mama a stat cinci luni pe un scăunel lângă mine”
- După accident cât timp ai stat în spital?
- De la Floreasca m-au transferat la Bagdasar-Arseni și am stat cinci luni. După care am fost acasă o săptămână, după o lună la Techirghiol, să fac recuperare. Stăteam acasă iar o săptămână, după la Băile Felix, Techirghiol. Jonglam între ele. Erau cele mai bune din țară.
- Am citit undeva că mama ta a stat alături de tine în spital cinci luni de zile!
- Pe un scăunel cât o măsuță de mică. Nu aveai loc să stai în paturi, în spitalele din România... Cinci luni a stat la capul meu... Puterea unei mame! Nu știu cum a reușit să facă chestia asta, dar îi sunt recunoscător, datorită lor, a părinților, sunt astăzi cine sunt.
- La emisiune ai venit cu tatăl tău, care te-a ajutat.
- Aș putea să mă descurc și singur. Nu mai mi-e rușine să ajung într-un loc, la supermarket sau aici, la studio, și să cer ajutorul unui om care trece pe lângă mașină ca să-mi dea scaunul din portbagaj. În rest, mă descurc.
- Conduci. Ai carnet de conducere, trebuie să le spunem oamenilor asta.
- Din 2016 mi-am luat și permisul de conducere. Mă săturasem să cer ajutorul prietenilor sau să-l rog pe tata să mă ia, să mă ducă sau aducă. Am zis că trebuie să-mi cresc gradul de independență.
- Și-ți place? Faci drumuri prin țară de unul singur?
- Merg singur până la Cluj, până la Constanța, n-am probleme. Mă simt foarte liber, mă relaxează drumul lung cu mașina. Viața m-a dus în poziția să merg mult prin țară, să vorbesc cu alte persoane cu dizabilități, să le arăt că există viață după un accident la coloana vertebrală și mă bucur că pot face asta. Mi-am câștigat un grad de independență, cu foarte multă muncă.
Pensie de handicap primită de la statul român: 618 lei!
- Acum văd că poți să-ți miști mâinile, să le folosești. Când ai început...
- Nu-mi dau seama când am început să mă recuperez, pentru că a fost totul încet, încet. Foarte multă muncă! Cei de azi nu trag la fel de mult cum trag eu. Adică eu intram la șapte jumătate în sală și ieșeam la trei, patru de acolo. Știam că doar exercițiul fizic mă poate face să-mi recâștig musculatura și independența.
- Și acum mai mergi la recuperare?
- Acum fac doar de întreținere. Când medicina și tehnologia își vor da mâna vreau ca al meu corp meu să fie pregătit. Se lucrează pentru un remediu, de trei ani sunt opt persoane luate în studiu. Li s-a implantat în coloană un cip epidural. Din opt persoane, doar la trei a dat rezultate.
- În ciuda acestui accident cumplit ești un om absolut normal.
- Și nevoia, și sărăcia, pentru că nu vin dintr-o familie înstărită, m-au făcut să lucrez în trei locuri ca să pot câștiga și plăti facturile, să pot să trăiesc. Să nu stau la mila statului... În pensia aia de 500 de lei pe care mi-o dă.
- Atât primești pensie?!
- 618 lei mai exact, că au mărit-o!
- Te descurci cu banii ăștia două, trei zile...
- Culmea este că mă îngrozește gândul că sunt persoane în situația mea care doar cu banii ăștia trăiesc!
De ce nu merge la biserică? „Pot să am credință în Dumnezeu fără să mă duc la biserică”
- România nu stă excepțional la condiții pentru persoanele cu dizabilități. Cum resimți problemele astea?
- Astăzi este mai ușor pentru persoanele cu dizabilități, față de acum 18 ani. Atunci când nu găseai o rampă la un teatru, nu găseai un mall unde să mergi la un film. Lucrurile au început să se mai miște și datorită câtorva persoane cu dizabilități care au curajul să deschidă gura și să-și ceară drepturile. Să iasă pe ecran... Acum social media ne face foarte vizibili și poate să strige nevoile noastre. Dar suntem prea puțini.
- Tu ești unul dintre lideri?
- Nu există un lider, eu am avut norocul, sau ghinionul, de a fi sportiv și a fi vizibil. Un caz că ăsta în rugby este extrem de rar, în fotbal i s-a întâmplat lui Mihăiță Neșu. Asta m-a ajutat, că am avut expunere.
- Ai ținut legătura cu Neșu? Ați vorbit?
- Am vorbit puțin când Neșu a avut accidentul, dar n-am mai ținut legătura. S-a focusat pe centrul de recuperare de la Oradea și a ajuns la un punct de acceptare, de împăcare.
- Plus că s-a dus pe partea legată de biserică. Tu ești la fel ca el, mergi la biserică?
- Nu merg la biserică pentru că relația mea cu biserica nu este una foarte bună. Referindu-mă la clădire.
- De ce? Ce s-a întâmplat?!
- Când am încercat să mă duc la biserică, preotul mi-a spus că el nu schimbă arhitectura pentru unul ca mine. Am cerut rampă, că nu aveau. Mi-a zis că nu face rampă pentru unul ca mine. Și-am zis OK, mă pot ruga oriunde în altă parte. Pot să am credință în Dumnezeu fără să mă duc la biserică. Știu că sunt preoți cu har, preoți bun și biserici care au rampă, dar prefer să fiu ancorat în credință și să cred în Dumnezeu.
Fără asigurare în ziua accidentului și o diurnă de 150 de lei, pe lună!
- George, spune-mi, te rog, în momentul în care ai suferit accidentul erai privit ca un sportiv de viitor?
- Era primul an de seniorat când am avut accidentul. După juniorat mi s-a spus că eram cel mai bun taloner. Cred că eram unul de viitor. Îmi plăcea să urmăresc jucătorii naționalei, să merg la meciuri, să urmăresc exact jucătorul pe care-l voiam. Eram foarte pasionat și-a fost dragoste la prima atingere de când am ajuns pe teren. Că era viscol sau 40 de grade afară, eu eram la stadion, o dată, de două ori pe zi. A fost ce mi-a plăcut să fac, să practic rugby.
- Doar că regulile sunt extrem de diferite față de restul sporturilor.
- Nu toți îl înțeleg, pentru că este sportul cu cele mai multe reguli dintre toate disciplinele. Asta mi-a plăcut mult, să mă pună la încercare, să mă pună să gândesc. Arbitrul explică jucătorilor deciziile, dar la meciurile de Cupă Mondială inclusiv publicul aude explicațiile. Eu încerc să aduc oameni care n-au fost niciodată la stadion, le explic una-alta, în mare parte. Apoi își dau seama.
- Câți bani câștigai atunci când erai la Olimpia?
- Aveam o diurnă de 150 de lei. Eram plătit de Olimpia București, actualul CSM București. Era un club susținut de Primărie, iar asta primeam eu pe lună, 150 de lei. În ziua accidentului nu am avut nici asigurare.
Reîntâlnirea cu adversarii care l-au accidentat: „Am ajuns la acceptare!”
- Au trecut atâția ani de atunci... Cine a fost de vină pentru tot ce ți s-a întâmplat acum 18 ani?
- Nu am dat vina pe absolut nimeni. Mulți mi-au spus că arbitrul a fost de vină pentru că el trebuia să țină în frâu ambele echipe. „Din cauza lui ai pățit ce-ai pățit”. Este sportul pe care l-am iubit cel mai mult și n-am aruncat vina pe niciun om.
- Cine era arbitru la acel meci? Ai mai ținut legătura cu el după acel accident?
- Cred că arbitru era Bărgăunaș (n.r. George Bărgăunaș, devenit ulterior șef al arbitrilor de rugby din România). Nu i-am spus nimic, dar au fost doi ani în care a evitat să vină spre mine. După care ne-am revăzut, am dat mâna și mergem înainte fiecare pe drumul lui. Ne bucurăm de acest sport minunat.
- Nici colegii din fața ta? Cei care...
- M-am întâlnit cu ei de multe ori. Unii s-au și retras din echipa națională, dar n-am ce să le spun... Au fost opt inși în fața mea, pe cine să dau vina? Am ajuns la acceptare! Dacă stau supărat nu o să rezolv nimic, dacă o să-mi plâng de milă nu o să obțin absolut nimic.
- Aici ai gândit ca un adevărat învingător.
- Să stau să-mi plâng de milă și să arăt cu degetul spre vinovați o să mă îngroape și mai mult. Trăiesc fiecare zi și încerc să mă bucur de părinții mei, de prietenii mei și încerc în fiecare zi să devin cel mai bun.
„N-am nevoie de oamenii ăștia, să nu-i mai văd! Aveam nevoie de oameni puternici”
- Au fost oameni care erau în jurul tău, dar după accident au dispărut?
- Au fost prieteni, colegi care s-au îndepărtat și din cauza mea. Accidentul m-a făcut un om foarte rău și am început să resping pe toată lumea din jurul meu. Pentru că nu mai vedeam rostul de a sta cineva în jurul unei persoane ca mine. Fiind în scaun cu rotile și să-i văd pe toți că le era milă de mine...
- Ai preferat ca oamenii care sunt lângă tine să fie mereu pozitivi în ceea ce privește viitorul tău.
- Nu mi-a plăcut să fiu compătimit și-am început să resping. Mi-aduc aminte că veneau rude la mine în spital și-mi plângeau de milă. I-am spus mamei atunci că n-am nevoie de oamenii ăștia, să nu-i mai văd. Chiar dacă sunt rude, parte din familie, nu vreau oameni în jurul meu care să mă îngroape! Nu vreau! N-am nevoie.
- Ai gândit așa cum trebuia...
- Aveam nevoie de oameni puternici, cu care să pot merge mai departe. Asta am încercat, să mă înconjor de oameni puternici. Dacă mă uit în urmă cred că rugby-ul m-a învățat să fiu puternic. M-a învățat să ies cu capul sus chiar și atunci când aveam o înfrângere, iar atunci când câștigam să-mi respect adversarul. Asta fac zi de zi și stau drept.
- Da, dar rugby-ul ți-a luat și tot... Ai mai fost pe la locul accidentului?
- Accidentul s-a produs pe stadionul Grivița, pe terenul 2. Nici nu știu de ce s-a jucat acolo. M-am mai întors acolo, da... Am fost inclusiv în locul ăla, acum șase ani. Pe stadion mă duc săptămânal acum.
- Visezi că într-o zi te poți întoarce pe teren?
- Dacă mâine apare o operație care să mă pună pe picioare, poimâine o să fiu pe stadion să joc rugby.
Viața după rugby: salturi cu parașuta, zboruri cu parapanta și copilot de curse la raliu
- Am înțeles că în ciuda problemelor pe care le-ai avut ai făcut tot felul de sporturi extreme.
- Încerc să fac tot felul de lucruri care să mă scoată din zona de confort și să-mi arăt mie că pot mai mult. Mi-era frică de necunoscut după accident. M-am angajat, stăteam pe Internet în pauză și mi-a apărut o reclamă la saltul cu parașuta. Am sunat, m-am programat, mai avuseseră o persoană imobilizată.
- Și? Așa ai sărit prima dată cu parașuta în viața ta?
- Am sunat vineri, sâmbătă am sărit și mi s-a aprins pofta de adrenalină. Apoi am zburat cu Toma Coconea cu parapanta, după am fost copilotul lui Simone Tempestini la raliu. Îmi place!
- La saltul cu parașuta cum a fost?
- Ești legat într-un ham alături de cel cu care sari. Există și persoane care sar singure, dar trebuie să faci un curs pentru asta. Eu n-am avut încă curajul ăsta, să sar singur. Acum te leagă de un parașutist cu un ham și la aterizare este ușor și simplu, pe fund. Cealaltă persoană pune picioarele. E o superexperiență! Cu parapanta am mers pe lângă București, unde-i un deal foarte înalt, curenți de poartă. Mi-a fost frică, pentru că nu știam cum o să fie aterizarea.
Mesaj pentru primarii din România! Cu ce probleme ce confruntă persoanele cu dizabilități
- Vreau să te întreb ceva. De 18 ani ai această problemă. Cum te privesc oamenii când te văd, cu milă?
- Se întâmplă să mergi prin parc, prin magazine, când le vezi fața. „Uite, săracul...”. Am înțeles în timp, cu ajutorul psihoterapeutului, că oamenii nu se uită cu ochi răi, dar privesc întrebător. „De ce așa tânăr într-un scaun cu rotile?”. „Oare pot să mă duc să-l ajut?”. Și la 30 de ani de la Revoluție, țara noastă nu este pregătită să vadă mai multe persoane cu dizabilități pe stradă. În general, oamenii sunt săritori.
- Surprinzător, poate pentru mulți dintre ei.
- Sunt oameni care sar să ajute, dar sunt și categoria aia... Care parchează pe locurile persoanelor cu dizabilități și n-au nicio problemă. Le atragi atenția că au făcut un lucru rău, dar te iau și la mișto. Sunt și oameni buni, care te ajută și te susțin dacă ai nevoie de ceva.
- Care sunt cele mai prietenoase orașe pentru persoanele cu dizabilități?
- Barcelona este orașul perfect! Acolo n-am avut nevoie de nimic... Clujul, de exemplu, e peste Milano! La Milano este groaznic, borduri, trotuare înguste, șine de tramvai, piatră cubică, trafic... Cel mai prietenos oraș din România cred că este Clujul, peste București. Aici doar sectorul 3 este prietenos. Stăm prost la transportul în comun. Din Piața Victoriei eu nu pot lua metroul ca să ajung în Republica, în Pantelimon. E lift la Victoriei, dar la Pantelimon nu mai există lift. Nu am cum să urc, doar la mila oamenilor și să mă ia pe sus. Ceea ce nu este OK.
- Ai fost pasionat de mic de rugby, cum de nu te-a cucerit și fotbalul?
- Nu am fost niciodată la un meci de fotbal pe stadion! Vorbeam cu un prieten de-ai mei, fan înfocat, merge la meciurile Rapidului. E singurul stadion pe care m-aș duce la un meci de fotbal. Atmosfera de acolo e exact ce vezi afară. Un stadion plin, un vulcan, oameni care chiar își încurajează echipa.
- Dar ai jucat vreodată fotbal în copilărie?
- N-am fost cu fotbalul niciodată. Îmi aduc aminte că în pauzele competiționale, când jucam rugby, ne mai dădeau o minge de fotbal, dar eu stăteam în poartă. Nu m-am accidentat la rugby, cât m-am accidentat stând în poartă. Mi-am luxat genunchiul și glezna.
Filmul despre viața lui George. „Dacă juca Morgan Freeman lua Oscarul!”
- Pe final, vreau să vorbim și despre filmul "Mai departe", care spune povestea ta.
- Filmul este făcut de regizorul Tedy Necula. Și el cu o problemă, cu dizabilitate. Nu i-a plăcut actoria, cât regia. A făcut școala de regie. Eu am devenit un speaker motivațional, oamenii au văzut că pot să inspir prin povestea mea. La una dintre conferințe a fost și el invitat, ca speaker. Mi-a auzit povestea și a zis: „Bă, povestea lu' ăsta merită ecranizată!”.
- Și ce s-a întâmplat?
- M-a sunat, am vorbit. „Bă, ești nebun?! Cum adică?!”. „Tu exprimi prin ochi, prin zâmbet, prin tot ceea ce faci, motivație!”. Am avut discuția prin 2019. A venit cu propunerea și mi-a zis: „N-o să fie un documentar, ci un film artistic. Tu o să-ți joci propriul rol!”. „Ești nebun! N-am actorie, n-am școală, n-am nimic”. „Dacă nu accepți, filmul nu o să se facă!”.
- Și-ai acceptat până la urmă, și bine ai făcut!
- Am stat trei, patru săptămâni la repetiții și, între ghilimele, cursuri de actorie. Dan Murzea a venit la mine și repetam scenariul, Adrian Păduraru, doamna Nuami Dinescu veneau și repetam ca să pot să-mi intru în rol.
- A fost un film care a avut succes!
- O lună și jumătate în cinematografe, apoi a mers ca un film motivațional în licee și facultăți. A prins la tânăra generație, chiar dacă nu ne-am îmbogățit din el. Este primul film motivațional românesc. A fost apreciat la festivaluri din America, Italia și Bulgaria. Filmul a primit premii pe unde a fost. Dacă era în limba engleză, cu Morgan Freeman, lua Oscarul. Un film motivațional, o dramă motivațională care te trece prin toate stările.
Mesaj de final, cu zâmbetul pe buze: „Oamenii să trăiască fiecare zi cu zâmbetul pe buze”
- Ai trecut prin momente dificile pe platourile de filmare?
- Au fost momente în timpul filmărilor care m-au apăsat... Refacerea scenei când m-am accidentat, dar și când fratele meu a murit. M-au dat peste cap la filmări.
- Fratele tău...
- Fratele meu a murit la trei ani după ce-am avut eu accidentul... O malformație la inimă despre care nu se știa. S-a întâmplat într-o dimineață. Noi suntem familia aia bună de făcut reclamă la necaz. Ha! Nu știu de unde ne-a dat Dumnezeu putere să mergem înainte și să ne mobilizăm.
- Povestea ta e impresionantă, George. Ești un adevărat luptător și-a fost o plăcere pentru noi. Am ajuns la final, vreau să transmiți oamenilor un mesaj.
- Oamenii să se bucure de viață, să trăiască fiecare zi cu zâmbetul pe buze. Mâine nu este promisă! Să facă din lumea asta mare terenul lor, cum îmi spune mie, kinetoterapeutul din film. Altfel o să-ți fie viața!
Citește alte povești marca GSP:
