Articol de Luminiţa Paul - Publicat joi, 05 aprilie 2018 16:35
Florin Segărceanu, 57 de ani, căpitanul echipei de Cupa Fed, vorbește despre setul câștigat în fața lui John McEnroe (59 de ani) în 1983, despre tenisul actual și despre elementul-cheie din jocul Simonei Halep.
Dincolo de Cupa Fed și de poziția de căpitan nejucător, tenisul e mereu prezent în viața lui Florin Segărceanu. Are amintiri extrem de vii, din momente bune sau momente de cumpănă, unele reținute fotogramă cu fotogramă, între care setul câștigat în fața lui John McEnroe, la Wimbledon 1983. Și-ar fi dorit să fie antrenor full time, dar a avut mereu proiecte personale care l-au împiedicat să facă acest lucru. Crede că Simona Halep va câștiga un turneu de Mare Șlem, anul acesta sau cel viitor, și spune că atingerea locului 1 mondial i-a luat din presiune. Ar reveni în tenis în perioada actuală sau în cea în care a jucat și i-ar plăcea o înfruntare cu Roger Federer. Toate spuse uneori amuzat, alteori serios, dar mereu calm.
- Domnule Segărceanu, au fost aproape 13 ani pe bancă la Cupa Davis, dar și o situație inedită pentru că împărțeați rolurile cu Adrian Marcu, unul căpitan, celălalt antrenor, apoi inversați. Cum v-ați înțeles?
- Ce s-a întâmplat atunci a fost o situație de compromis, pentru că a existat un episod mai neplăcut, se formaseră două tabere în federație, însă în final… Adi și cu mine am jucat o viață împreună, am jucat la Cupa Davis, că era unul pe scaun și unul pe margine, tot împreună făceam totul, nu era o mare diferență, era așa, doar o poziție.
- Dacă ar fi să enumerați câteva momente deosebite din această perioadă, care ar fi acelea?
- Sigur, din păcate un moment special, dar dureros, a fost meciul acela cu Olanda, din 1997, pe care n-am cum să-l șterg din memorie. Știu fiecare moment și acum, atâtea mingi de meci ratate…mi-aduc aminte cum Alina Alexoi de la TVR era în spatele meu că se pregătea să intre. A fost un episod negativ, dar asta e, se întâmplă în viață. Era o mare șansă pentru noi, intram în sferturi atunci și am fost atât de aproape, la o minge. În rest, am avut multe deplasări frumoase, chiar dacă au fost cu victorii sau cu înfrângeri. Am fost o echipă foarte unită și ne-am simțit foarte bine împreună, peste tot unde am jucat, și în România, și în Japonia, și în Ecuador. Au fost momente deosebite.
- Vi s-a tot pus această întrebare, până la urmă care este diferența dintre fete și băieți?
- Este foarte greu de explicat. Diferența este la fel ca și în viață. Femeile sunt diferite de bărbați. Au un comportament diferit, sunt mai sensibile, au nevoie de mai multă grijă, de mai multă răbdare. Cam atât. Altfel, din punctul de vedere profesional, toată lumea se antrenează la fel, nu sunt secrete deosebite, dar atmosfera contează mai mult, pregătirea contează mai mult, programul contează mai mult.
- După o înfrângere cu băieții se poate ieși la o bere. Cu fetele cum e, trebuie lăsate în pace?
- Corect. Trebuie lăsate fiecare în locușorul ei, să discute cu cine poate să discute. Este o misiune mai delicată.
- De-a lungul anilor ați fost tentat să fiți antrenorul unui singur jucător sau jucătoare?
- Da, am și lucrat separat o perioadă cu Răzvan Sabău. Am fost tentat, dar niciodată nu am fost sută la sută liber de program ca să mă implic într-un astfel de proiect. Nu am putut pentru că ori am jucat, ori am fost antrenor sau căpitan la Cupa Davis, am avut alte proiecte personale și nu a fost să fie.
- E o sarcină care solicită o dedicare completă, inclusive călătorii. E și asta o piedică?
- Este o piedică pentru multă lume. E o meserie foarte grea, dacă vrei să o faci ca lumea, mai ales în tenisul feminin. Trebuie să fii sută la sută prezent acolo, tu nu ai program cum au jucătoarele sau jucătorii, ei se antrenează patru-cinci ore, tu nu, e un full-time job, de dimineață până seara ești la dispoziție și trebuie să fii acolo și să ajuți cu absolut totul. Plus că acum se călătorește foarte mult. Din acest motiv, chiar am observat și la noi, se mai dublează, se ajută pentru că e aproape imposibil să stai zece luni cât e un programul unui jucător, să fii zi de zi conectat acolo.
- Cum ați caracteriza circuitul WTA de acum, cu atâtea schimbări? Oferă șanse mai multor jucătoare sau e un semn de slăbiciune ?
- Am observat de mulți ani, tenisul feminin a devenit foarte interesant, comparativ cu tenisul de acum 20 de ani are o publicitate foarte bună și este foarte spectaculos. Premiile care au tot crescut, au ajuns egale cu cele ale băieților și atunci, normal, motivația este și mai mare. Din punctul meu de vedere, tenisul feminin nu trece printr-o criză, poate cine știe printr-o lipsă de staruri, dar nici asta n-aș spune pentru că toată lumea vorbește despre tenisul masculin și ce o să se întâmple când n-o să mai fie Federer și Nadal. Noua generație se lasă așteptată și la fete, totuși vedem că e o emulație, se schimbă lucrurile. Sunt jucătoare tinere care apar, nu cred că are o problemă de identitate circuitul WTA.
- Și acum, o întrebare pe care sigur o așteptați: Când va câștiga Simona Halep un turneu de Mare Șlem? E aceasta presiune pe ea pe care o pune multă lume, poate și-o pune și ea.
- Da, categoric și-o pune și ea, e greu să nu te gândești, ai jucat trei finale dintre care una în care toată lumea o vedea câștigătoare. Este o presiune pe ea, cred că totuși a scăpat de o parte, după ce a ajuns pe primul loc. Este un obiectiv pe care orice jucător și-l dorește. Sigur, trebuie să ajungă și la un Grand Slam. Părerea mea este că dacă ea va face tot ce trebuie să se pregătească, moment va veni. Că va veni anul acesta sau la anul, eu cred că o să vină.
- Aceste trei finale pierdute, toate în trei seturi, pot deveni o povară sau contează ca experiență?
- Depinde de fiecare, eu sper să vină ca o experiență. În fiecare finală s-a întâmplat puțin altceva, cred că nu poți să uiți și știi apoi în unele momente ce trebuie să faci.
- Șansele cele mai mari ar fi la Roland Garros? Deși pare că se poate și la Australian Open...
- Sigur, zgura ar fi elementul ei favorit pentru că noi, românii, ne-am născut pe zgură și jucăm pe zgură, dar, în același timp, arată că pe un teren de hard puțin mai lent, cum e la Australian Open poate să joace foarte bine. Cred că aceste două turnee sunt vizate de ea.
Halep și Wozniacki la Australian Open 2018
- Dacă ar fi un singur lucru care i-a lipsit, care ar fi acela?
- Este o întrebare foarte dificilă. Cel puțin la ultima finală, nu poți să spui că i-a lipsit ceva… Singurul lucru foarte important este în gestionarea unui turneu de Grand Slam, pentru că este atât de lung și în momentul în care în primele tururi te încurci, ai niște meciuri mai dificile cu jucătoare cu care nu ar trebui să ai aceste probleme... Vorbesc de forțele tale, tu trebuie să știi să gestionezi toate aceste meciuri și dacă ai posibilitatea să le termini repede, trebuie să le termini repede, consumul de energie este imens și te ajunge la un moment dat și apoi plătești prețul în semifinale, în finală.
- Cât de greu este pentru ea la 1,68 m să se lupte într-o lume care începe măcar de la 1,72 și de acolo apar alte avantaje, de forță, de serviciu. E mai greu pentru ea să-și facă punctele...
- Cel mai greu e să-și câștige serviciul. Sunt mulți jucători în această situație, chiar și eu (zâmbește). Cred că înălțimea nu este un dezavantaj, ea este obișnuită în momentul de față și tenisul ei este de așa natură. Toate jucătoarele noi care vin sunt modelate pe stilul acesta de joc rapid, în forță. Uneori dacă știi să joci cu ele tactic, poate să fie un avantaj. Singurul lucru de care are nevoie și zic eu că și l-a îmbunătățit este serviciul. Pentru că serviciul la Australian Open s-a văzut, a fost altceva și a ajutat-o foarte mult. Totul stă în puterea ei de a-l face. În momentul în care te antrenezi foarte mult și foarte bine, mai reglezi anumite lucruri și ajungi să ai încredere. Este o armă de care ai nevoie.
- Dacă ar fi să jucați din nou tenis, ce perioadă ați alege? Poate una din viitor?
- În viitor nu știu ce o să fie, sigur mi-aș dori să joc în perioada asta pentru că sunt de o sută de ori mai mulți bani decât în perioada mea (râde), dar în același timp să recunosc că am petrecut ceva timp în tenisul actual și nu mai este aceeași atmosferă. Oarecum banii foarte mulți au schimbat tenisul, prieteniile nu prea mai există, fiecare jucător are o miniechipă și rareori vezi oameni care să fie împreună, să iasă la masă împreună…
- Totuși...
- Mi-ar plăcea să revin în perioada în care am jucat, dar cu mintea de acum și cu libertatea de acum. Din păcate, pe vremea aceea nu aveam libertatea totală de a ne face un program profesionist.
- Și dacă ar fi un jucător pe care v-ar plăcea să-l întâlniți, care ar fi acela?
- Sigur, mi-ar plăcea să joc împotriva lui Federer. Și el, și Nadal sunt două excepții ale tenisului mondial, niște fenomene.
Roger Federer
- Am ajuns la Big Four în discuție mai devreme, se pare că se apropie de disoluție. A fost o perioadă unică în istoria tenisului.
- Eu cred că a fost unică pentru că au dominat o perioadă scurtă, 10-15 ani, când au câștigat tot ce a fost important. Totuși, dacă ne gândim, și în alte timpuri au fost jucători mari, dar care nu erau atât de bine echilibrați pe toate suprafețele. Înainte erau mai mult pe categorii, jucătorii de zgură, Borg, Vilas, cu toate că Borg a câștigat mai multe Wimbledon-uri, Lendl, care nu a reușit să câștige la Wimbledon, și cei de serviciu-voleu. Erau jucători specializați și favorizați pe o suprafață.
- Ce urmează în tenisul masculin ? Sunt mulți tineri, încep să se întâlnească din ce în ce mai des. Care dintre ei vi se pare că se disting?
- Toată lumea așteaptă de la ei. Mie îmi place Zverev, Thiem, dar din păcate anul acesta are o accidentare, Shapovalov, care chiar are o atitudine de campion, îmi place Kyrgios, cu nebuniile lui duce spre McEnroe, dar mai are până să se apropie de nivelul lui McEnroe. Există o generație bună, dar nu prea văd consistența deocamdată.
- Una dintre amintirile mele din presă este cu turneul de la București din 1993, când erați înscris în calificări cu o rachetă veche.
- Era printre primele modele de grafit. Nu se mai fabrica de zece ani, dar a fost o rachetă de mare succes, Ivan Lendl a jucat cu ea până la sfârșitul carierei. M-am înscris de plăcere, era o rachetă la care nu am putut renunța, cred că am început să o folosesc în 1984 , sau chiar mai devreme, poate din 1982 și am terminat cu ea. Cred că atunci am jucat bine la dublu… Astăzi nu cred că se mai poate juca cu așa ceva, materiale au evoluat foarte mult, rachetele ajută foarte mult.
- Știți ce scrie pe pagina dumneavoastră de Wikipedia?
- Despre renumitul set câștigat la McEnroe. (râde)
- Cum a fost acel set? Și a mai fost unul la Cupa Davis, la București.
- Woow, da, am amintiri, a fost o surpriză, nu mă așteptam niciodată. Știu că înainte de Wimbledon am plecat în Australia pentru o întâlnire de Cupa Davis și oarecum a fost o perioadă de pregătire, nu mai știu cine era căpitan, dar discutam cu el înainte de meci și aveam niște emoții îngrozitoare. Singurul gând era, cunoscându-l pe McEnroe, care era cum era, zic: Aoleu să nu-și bată ăsta joc de mine pe teren sau să nu mă termine psihic. A venit totul natural, am jucat foarte bine, specialitatea mea era returul și arma principală a lui McEnroe era serviciul. Am anticipat foarte bine serviciul lui și asta a fost surpriza mare pe care a avut-o el atunci. 
Florin Segărceanu pe când era jucător
- Și după primul set?
- Mai departe nu prea am reușit să gestionez. Chiar îmi aduc aminte că a fost 6-4, 1-0 pentru mine și servea McEnroe și aveam 30-0 și la o decizie a arbitrului, el s-a enervat, a oprit meciul, a chemat arbitrul principal, care trebuia să vină de nu știu unde, oricum, ne-am oprit cam un sfert de oră, zece minute. Târziu mi-am dat seama că McEnroe făcea acest lucru și din punct de vedere tactic, nu era numai atitudinea lui, el folosea aceste momente și din punct de vedere tactic. Așa că mi-am pierdut concentrarea și s-a dus.
- Într-un interviu recent, Serena Williams a fost întrebată dacă o să-și ducă fetița la tenis. Iar ea a spus: Nu știu nici un jucător care să-și fi dus voluntar copilul la tenis. Așa e?
- Mai sunt, dar cred că mai degrabă nu sunt jucători de tenis care-și împing copiii, în special cei de mare performanță. Sigur, toți ne dorim, inclusiv eu, să învețe acest sport, să-l practice. Încerc să-i fac să conștientizeze că este un sport frumos, pe care-l pot practica toată viața, de socializare, nu doar de performanță. Probabil același lucru l-a zis și Serena, sigur că o s-o duc la tenis, o s-o sprijin, dar dacă nu vine de la ea, atunci nu e. Fiecare dintre noi știm că acest sport nu se poate practica decât dacă ești îndrăgostit de el și ești de acord să renunți la foarte foarte multe în copilărie și atunci ne dăm seama dacă acel copil nu-și dorește din suflet și nu e în stare să facă acest lucru, împinsul de la spate nu funcționează.
CV Florin Segărceanu
- Născut pe 29 martie 1961 la București
- Cel mai bun al carierei la simplu: 73 (10 octombrie 1983)
- Cel mai bun loc al carierei la dublu: 49 (8 octombrie 1984)
- Total câștiguri în carieră: 192.212 dolari
- 1 titlu la dublu: Koln 1983, cu Nick Saviano
- 5 finale la dublu: Basel 1983, Munchen 1984, Tel Aviv 1985, Stuttgart 1989, Praga 1990
- 7 medalii la Universiadă, dintre care 4 de aur
- Căpitan nejucător al echipei de Cupa Davis între 1995 și 2008
- Căpitan nejucător al echipei de Cupa Fed din 2018
Golful, pasiune și relaxare
După tenis, sportul de care s-a atașat Florin Segărceanu este golful. Atât de mult încât este președintele unei asociații naționale și se ocupă de ceea ce e legat de golf la Stejarii Country Club. Nu e singurul jucător de tenis care a dezvoltat afecțiune pentru crosele de metal și micile mingi albe. Ivan Lendl, Evgheni Kafelnikov, Rafael Nadal au făcut același lucru. "Similitudini? Există, oarecum, este o chestie de coordonare. Într-un fel, la un nivel mai mic tenisul ajută, la alt nivel de mai sus nu. În SUA, spre exemplu, sunt multe terenuri de golf, și la Indian Wells, chiar hotelul unde stăteau jucătorii avea teren de golf", spune Segărceanu.
Florin Segărceanu în prezent
"Așa s-a întâmplat și cu mine, prima dată a încercat la un turneu, în Cincinnati cred, aveam chiar lângă club un teren de golf, dar nu am luat în serios această pasiune. A revenit oarecum întâmplător, cred că la 39-40 de ani, când am început să frecventăm Clubul Diplomatic pentru că era singura bază unde puteai să practici așa ceva. Ne-a captivat, nu doar pe mine, ci și pe colegul de golf Dinu Pescariu și de atunci am devenit pasionați", adaugă el.
"E un sport foarte frumos, iar similitudinea cu tenisul, în afară de faptul că lovești cu ceva mingea, vine din faptul că este un joc foarte cerebral. Multă lume nu-l înțelege și spune că nu e mare scofală, că e un sport de pensionari. La golf îți trebuie foarte multă tactică și răbdare, dar este foarte frumos". Preluarea organizării bazei de la Stejarii a venit natural. "Mă bucur că e un loc în care mai vin și jucători de tenis și mai dau în minge. Chiar și Simona. Le-am spus fetelor că pentru relaxare e un sport foarte bun", conchide căpitanul.
