Articol de GSP - Publicat sambata, 08 iunie 2019 11:47
De fiecare dată când începe ploaia, mă gândesc dacă nu cumva mai este vreun meci la Roland Garros care se va întrerupe. Calendarul meciurilor de la Roland Garros a devenit la fel de impredictibil ca evoluția Simonei Halep la același turneu.
Până în 2020, Roland Garros va rămâne singurul turneu de Mare Șlem care nu are nici măcar un teren acoperit.
Pare incredibil ca această problemă să persiste în 2019. Și totuși, nu e nimic contrafăcut. Și nimic de făcut.
De ce? Din cauza tradiției? A aroganței?
Este tradiția atât de puternică încât să reziste sutelor de milioane de euro care gravitează în jurul acestui turneu?
Încât să facă față presiunii canalelor TV internaționale de sport care transmit (sau nu transmit) live în 200 de țări?
Încât să bulverseze mari sportivi fără de care turneul ar fi doar istorie?
În stilul lui, Ion Țiriac – patronul turneului de la Madrid - a cerut anul trecut ca Roland Garros să fie mutat la Versailles, măcar are acoperiș.
Când premiile totale depășesc 42 de milioane de euro, este foarte clar că nu banii sunt problema unui acoperiș retractabil. Cel puțin pe arena Philippe Chatrier.
Și în 2019, presați de schimbarea vremii care a dus la refacerea calendarului de joc, organizatorii s-au trezit (din nou) cu scandalul meciurilor de pe arenele secundare.
Pentru că ploaia îi obligă să facă alegeri pripite, iar presiunea sponsorilor îi „obligă” să facă discriminări. La nivelul semifinalelor feminine, pare de neînțeles ca ambele partide să se joace pe terenuri exterioare. Pentru ca pe principale erau cele de la masculin.
Și nu, francezii nu sunt vinovați pentru că sunt francezi și de aceea nu au acoperit terenul.
Americanii au acoperit Arthur Ashe abia în 2018. Invocând dificultăți tehnologice (?) britanicii de la Wimbledon au acoperit terenul principal în 2009, după 132 de ani de la inaugurare.
În timp ce australienii au acoperiș retractabil din 1988. Și nu a văzut nimeni?
În buna tradiție profund românească, avem impresia că „să stai la mâna lui Dumnezeu – poate plouă, poate stă” – este o formă de atitudine agricolă pasivă de secolul XIX.
Chiar și Petre Daea, în anii în care ne este contemporan, face investiții în canale de irigații și rachete antigrindină, ca să nu mai stea și să nu mai stăm cu ochii pe cer.
Dar în Marele Paris, nu înapoierea tehnologică este problema.
De 91 de ani, Roland Garros adună pe zgura Philippe Chatrier crema tenisului mondial.
Organizatorii îi așteaptă și la anul, sun acoperiș, pentru prima dată.
La 92 de ani după inaugurarea sa, pe arena centrală din Roland Garros nu va mai ploua.
Turneul francez are însă 128 de ani. În România, doar CEC-ul are în România o istorie mai lungă.
Din 2020, de fiecare dată când începe ploaia, nu mă voi gândi dacă nu mai este vreun meci la Roland Garros care se va întrerupe. Ci dacă Petre Daea dansează undeva în Bărăgan de bucurie.
Hai Simona!
- Cristian Coman, jurnalist cu 25 de ani experiență în presă, la Pro TV, Realitatea TV, Antena 1 şi TVR 1, acum senior editor la Libertatea, scrie și pentru Gazetă.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
