Stelian Moculescu, antrenorul «naţionalei» masculine de volei: "Românul se ghidează după burtă"

Gazeta Sporturilor · 2011-01-07T00:00:00+02:00

Stelian Moculescu s-a întors în 2008 în România ca antrenor al "naţionalei" masculine, după ce cîştigase 16 titluri şi 15 cupe ale Germaniei. El pregăteşte în paralel şi pe VfB FriedrichshafenTehnicianul povesteşte cum a evadat în 1972 din satul olimpic şi cum a cîştigat zeci de trofee în GermaniaGermania nu vrea România în spaţiul Schengen. Porţile s-au închis pentru o vreme. La volei, noi i-am scos pe nemţi în lumea bună. Mai precis, Stelian Moculescu, românul care a ales libertatea în 1972, în ultima zi a Jocurilor Olimpice de la Munchen. Nu regretă că a plecat, nu ezită să întindă o mînă de ajutor sportului care i-a oferit şansa de a-şi schimba viaţa. "Copilăria mea a fost foarte frumoasă. Am crescut fără televizor, fără alcool, fără ţigări, fără jocuri. Aveam sport, fete. Ţara asta ar putea fi nemaipomenită dacă ar fi altfel condusă. Ar putea fi ca Elveţia, ca Austria. Avem de toate. Acum nu mai vin nici turişti străini. Există un motiv, nu?", spune antrenorul de volei născut la Braşov şi a cărui copilărie este legată de Timişoara. Înaintea partidei de ieri dintre Remat şi Friedrichshafen, Stelian Moculescu a vorbit despre viaţă şi volei.- Domnule Moculescu, aţi trăit mai mulţi ani în Germania decît în România. Vă consideraţi german sau român?- E greu de spus. Sînt în situaţia, plăcută pentru mine, să am două rădăcini, o rădăcină românească, o rădăcină nemţească. Avînd experienţa a 22 de ani petrecuţi în România şi a celor 38 în care am locuit în Germania, pot să aleg părţile bune din ambele ţări. - De la noi ce aţi alege?- Ah! Românul e o fire mai deschisă, mai veselă, mai optimistă. Românul are mai mult fler, se ghidează mai mult după burtă decît după cap. Asta e o calitate foarte bună, după părerea mea.- Ce ne desparte?- Germania e mare, sînt situaţii diferite. În primul an, cînd am locuit la Münster, nu m-am acomodat deloc. Stăteai cu ei, seara, la o bere, şi dimineaţa nu te mai cunoşteau. În schimb, în Bavaria, la Munchen, a fost o cu totul altă viaţă. De oraşul acesta m-am îndrăgostit. Am stat 25 de ani la Munchen, apoi am plecat la Friedrichshafen. N-aş fi vrut să plec niciodată din Munchen.- Că tot aţi amintit de Munchen. Care e povestea plecării în Germania? Aţi rămas în 1972, chiar în timpul Jocurilor Olimpice.- Eu am plecat în ultima zi a Jocurilor Olimpice.- Aţi pregătit totul din ţară?- Da, da, da. De ani de zile pentru mine era clar că voi pleca. - De ce?- Au fost şi motive personale, dar şi argumente ce ţin de structura societăţii. Eu nu am fost niciodată un adept al socialismului, al comunismului. - Aţi fost membru de partid?- Nu. Am fost ultimul din clasă care a devenit pionier, am fost ultimul făcut utecist. Eu am avut un bunic care mi-a explicat viaţa. "Tata a ieşit epavă de la Jilava"- Bunicul a fost deţinut politic?- Nu, tata a fost. - Unde a fost închis?- La Jilava. A fost nebun şi a început să scrie nişte pamflete. A împărţit fluturaşi prin oraş. Nu ştiu localitatea. Părinţii mei s-au despărţit cînd eu aveam un an, am crescut cu mama şi cu bunicii. Am avut puţine contacte cu tatăl meu, l-am întîlnit de cinci ori în viaţa mea, cred că a lucrat la Bicaz. L-au distrus în închisoare, a ieşit o epavă. A stat 7 ani închis, mi-a povestit cum a fost pe acolo. Iniţial a fost condamnat la moarte, apoi a fost amnistiat. - Şi drama părintelui v-a determinat să vă gîndiţi la plecare?- Nu, nu. Asta mai puţin. Eu am văzut cum se dezvoltă situaţia în 1970-1971, după vizita din China. Nu aveam nici o perspectivă. Sportul e una, dar viaţa e alta. Există şi o viaţă fără sport, iar bunicii mei, fiind de origine germană, doreau să plece şi cineva trebuia să fie deschizător de drum. Eu am făcut-o pentru mine. Nici bunicii mei n-au ştiut, nici mama. Au bănuit ei, cel puţin mama a bănuit. - Era periculos să ştie cineva.- Am avut un prieten bun, care a ştiut că nu mă mai întorc. M-a ajutat, apoi a ajutat-o şi pe mama. Atunci puteai să fii foarte mîndru că ai un om care nu te toarnă. - Cum v-aţi pregătit pentru plecare?- Nu m-am pregătit. Eu am plecat în Germania fără nimic, pentru că mi-era frică să-mi scot bani. Nici nu am avut bani. Am vrut să evit orice problemă. Eu n-am avut paşaport doi ani de zile, fiindcă m-a turnat cineva că plec. Am avut probleme mari. În 1971 mi-au luat paşaportul, n-am putut să merg nici la Europene, nici la turneul preolimpic de la Munchen. M-a turnat un amic, ştiu cine este, fost antrenor de volei. Numele n-are importanţă. E bătrîn, nici nu ştiu dacă mai trăieşte, l-a bătut Dumnezeu. Ajunge, nu mai trebuie să-l bat şi eu. - În 1972 aţi primit paşaport pentru Olimpiadă.- Da, eram un jucător cît de cît util (rîde). Dobincă, preşedintele federaţiei, s-a zbătut să-mi facă rost de paşaport. Teroriştii nu l-au speriat- Nu şi-au luat măsuri de siguranţa în privinţa dumneavoastră?- Nu m-a întrebat nimeni. Nu s-a discutat de chestia asta. Erau lucruri tabu.- La Munchen a avut loc şi atacul asupra delegaţiei israeliene.- S-a întîmplat la o sută de metri de noi. De unde stăteam noi se vedea casa în care erau tovarăşii. Ne-am uitat, nu ne-a fost frică. Noi puteam ieşi, zona unde erau teroriştii a fost izolată. Am fost martori că acolo s-a schimbat lumea. Am intrat într-o altă fază, a început nebunia. Păcat, pentru că Jocurile Olimpice de la Munchen au fost foarte frumoase, foarte deschise. - Cu cine aţi stat în cameră?- Eram mai mulţi, pentru că erau apartamente. Am stat cu Ion Cristian, în camera cealaltă era Udişteanu. - Şi a venit ziua decisivă. Cum a fost?- Păi, cum să fie? Am stat la noi în cameră, pe balcon, toată echipa. Se făcuse două noaptea, se făcuse trei noaptea, se făcuse patru noaptea. Stăteam acolo, nu ştiu ce s-a mai băut. Eu trebuia să mă întîlnesc la 7 dimineaţa cu antrenorul Germaniei, cu care m-am înţeles, în timpul Olimpiadei, să mă ducă din Munchen la Nürnberg. Ştiam limba germană de acasă. Se face patru jumătate. Mă gîndeam ce să fac, să mă culc, să stau treaz? M-am hotărît să mă culc. Dacă mă trezesc, plec. Dacă nu, mă duc acasă. Punctualitate nemţească- Şi v-aţi trezit.- Şi m-am trezit, şi am plecat.- Cum aţi ieşit din cameră?- Asta a fost uşor, ceilalţi dormeau. Stăteam la etajul trei. N-am luat liftul, am coborît pe scări. Doar cînd am ajuns afară, m-au văzut nişte handbalişti, dar eram îmbrăcat civil. Poate nu mă ştiau, eu nu-i ştiam. L-am aşteptat pe antrenorul Germaniei şi mamelucul a venit cu trei sferturi de oră mai tîrziu!- Mai întîrzie şi nemţii.- A dormit! Nu sînt toţi nemţii aşa. A fost o situaţie neplăcută. Ne-am întîlnit în afara satului olimpic. M-a luat cu maşina, am plecat la Nürnberg. Noi nu aveam nici un fel de acte, veniserăm cu un paşaport colectiv. Ne-am dus la o cazarmă, am stat vreo 6-7 zile. Totul era pregătit, bănuiseră că vor rămîne mulţi sportivi cu ocazia Jocurilor Olimpice. Mai venise şi discobola Ionescu împreună cu soţul ei. Mai erau un ceh, un polonez, şapte inşi eram. Am primit azil politic. - V-aţi mai întîlnit cu antrenorul Sotir după ce aţi rămas?- Da, în 1976. Eu eram căpitanul Germaniei. Ne-am întîlnit la Roma sau la Milano. A fost o chestie amuzantă. Moculescu era căpitanul Germaniei, iar Schreiber era căpitanul României. Cu românii nu prea ne întîlneam, aveau alt nivel. Ne-am mai văzut la Munchen, în 1978, cînd au jucat un meci demonstrativ cu Coreea. Am vrut să-i invit la masă, la mine. Nu i-a lăsat Sotir, dar el a venit. N-a zis nimic, a fost o masă normală. Eu niciodată n-am trăit în trecut şi nu trăiesc în viitor. Trăiesc prezentul.- Familia a avut de suferit?- Da, mama. Pe mama au chinuit-o puţin. Au scos-o din birou şi au băgat-o în producţie cîteva luni. Lucra la Timişoara la "Arta Textilă". Ajutor de zidar la Münster- Aţi jucat volei de la început?- Da, imediat. Dar voleiul, în Germania, era un sport amator. În primul an n-am primit nici un ban. Eu am lucrat ca să mă întreţin, ca ajutor de zidar, am construit case la Münster. - Vă pricepeaţi?- Nu, ce să te pricepi? (rîde). Te duci acolo, trebuie să trăieşti, e instinctul de supravieţuire. - Cît aţi cîştigat?- Primul meu salariu l-am primit într-o pungă, erau 725 de mărci şi 25 de pfeningi. Era un căcat, pentru că trebuia să plăteşti 350 de mărci chirie. Am lucrat acolo două luni. Mă sculam la cinci dimineaţa, mă duceam pe şantier. La 19:30 terminam, mă duceam de la 20:00 la 22:00 la antrenament. Am fost praf după două luni, mă gîndeam să mă las de volei. N-aveam un plan. Atunci am primit un post de desenator tehnic.- Ce specialitate aveaţi?- Eu am fost student la Construcţii, dar nu am reuşit să termin. Am început la Timişoara, am mers apoi doi ani la Bucureşti. În Capitală făceam doar prezenţa. - Ca desenator programul era mai lejer?- Da, nu mai stăteai în frig. Eu nu lucrasem, eu jucasem volei. - N-aţi avut momente cînd aţi regretat că aţi rămas în Germania?- Niciodată! Am mai stat la Münster pînă în iunie, cînd am plecat la Munchen, unde am lucrat la o firmă care făcea drumuri. Eram muncitor necalificat. Fiind voleibalist, am avut noroc, am stat doar la birou, desenam profiluri, făceam măsurători. M-a întîlnit şeful firmei, m-a întrebat cine sînt. I-am spus că am jucat volei la Olimpiadă. "Interesant!", a exclamat. M-a întrebat dacă nu vreau să lucrez la laboratorul unde se analiza compoziţia bitumului. I-am zis că nu mă pricep. "Nici o problemă, te învăţ", mi-a răspuns. Am fost reciclat. Apoi am construit terenuri de fotbal, de golf. Eu am lucrat pînă în 1987. Am jucat şi volei, primeam 200-300 de mărci. "Nu am băgat un jucător în pizda mă-sii"- Aţi avut succes de la început?- Am fost campionul Germaniei. În 1987 am primit oferta de a pregăti Germania, din acel an sînt antrenor profesionist. Am cîştigat peste 40 de trofee în Germania şi Austria. În România am ieşit doar campion de juniori, în 1968, e singurul titlu. Nu a existat echipă, la care am jucat sau pe care am antrenat-o, să nu fi cîştigat un titlu cu ea. Toate echipele înainte nu cîştigaseră nimic şi după ce am plecat n-au mai cîştigat nimic. În Austria am jucat în Viena. - Germania era la nivelul la care sîntem noi astăzi?- Mai jos. Se antrenau de două ori pe săptămînă. Ca un exemplu, am bătut de unul singur o echipă de ligă secundă. Cam aşa era nivelul. Pentru mine a fost o provocare, să vedem unde putem ajunge.- Şi aţi ajuns departe.- Am ajuns departe, dar a fost greu. - Ce a fost mai dificil?- Nu le-am schimbat optica, am găsit tineri pe care să-i învăţ. Ştii proverbul "Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba". Tot timpul am luat jucători tineri.- Care e secretul succeselor? Aveţi 29 de trofee ca antrenor, printre care şi Liga Campionilor.- Nu ştiu ce e mai important. Ştiu să mă port cu oamenii. Pe vremea mea, în România, nu se ştia, văd că şi acum e greu. Eu nu am băgat un jucător în pizda mă-sii, nu i-am zis "Bă boule!". Partea socială mă ajută, mă pricep un pic şi la sport. - În România aţi avut antrenori duri, care vorbeau urît.- Eu nu puteam să suport treburile astea. Cînd vine "Bă Moculescule, ieşi afară în pizda mă-tii!" Dacă asta e o indicaţie pe care o primeşti într-un time-out?!- S-a întîmplat şi la Olimpiadă?- Da, bineînţeles! Păi, da, bineînţeles! Aşa a fost. "Mocule, ieşi afară, în pizda mă-tii!". Pe vremea aia trebuia să taci din gură. Acum îi dau o palmă. Asta n-a fost niciodată o calitate a românilor. Eu am avut mare noroc că la juniori, la Timişoara, am avut un antrenor foarte bun, Milorad Koin, un sîrb. El şi soţia lui respectau jucătorii, ştiau să le vorbească, îţi făcea plăcere să mergi la antrenamente.Maşina nu mai merge- Înseamnă că jucătorii sînt ataşaţi de dumneavoastră.- Eu spun că o echipă trebuie condusă ca şi o familie. Dacă familia merge bine, toţi sînt mulţumiţi. Dacă oamenii sînt mulţumiţi, e uşor pentru mine. Dacă doar eu sînt mulţumit, e greu, nu reuşeşti să faci treabă. Oamenii trebuie să aibă plăcerea să lucreze, să ştie de ce fac şi să le explic cum să facă. Dacă ştii să faci lucrurile acestea, viaţa de antrenor e mai uşoară.- De ce a scăzut atît de dramatic nivelul voleiului românesc?- E foarte simplu. Aveam jucători foarte buni, Udişteanu, Drăgan, care puteau pleca în străinătate. Nu le-au dat drumul. Polonezii n-au fost proşti, cehii n-au fost proşti, bulgarii n-au fost proşti. Voleiul a crescut în Vest, s-a schimbat, iar din România n-a fost nimeni afară. România a rămas la nivelul din 1972. S-a pierdut legătura cu voleiul. Aud şi astăzi că "Bă, noi am fost buni! Am fost, am făcut". Păi, matale nu mai poţi, nu mai mergi cu aceeaşi maşină ca în urmă cu 40 de ani. Maşina a fost foarte bună atunci, acum nu mai este. 14 ani au trecut de cînd Moculescu a preluat echipa VfB Friedrichshafen"Sportul era condus în Est cum era condusă economia în RFG sau în Franţa. Inteligent""Dacă Germania ar fi condusă ca şi Bayern, am fi mult mai buni. Ar trebui să avem vreo patru Honess miniştri""Eu vreau să dau ceva înapoi, pentru că eu am învăţat în România. Îmi face plăcere. Mă doare sufletul cînd mă gîndesc ce nivel am avut şi unde am ajuns""În volei nu cred că e un antrenor mai longeviv. Am schimbat eu conducerea, nu m-au schimbat ei pe mine. Nu ştiu cîţi ani mai antrenez, dar nu atît de mulţi cîţi au fost"Arestat pe aeroportStelian Moculescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare după ce a rămas în Germania. Pedeapsa i s-a redus ulterior la 5 ani, apoi a fost graţiat. Fostul internaţional a avut parte de o experienţă neplăcută în 1979, cînd a venit la Bucureşti împreună cu lotul Germaniei. "Cînd am ajuns pe Otopeni, m-au luat. Aveau probabil o listă, dracu' ştie! M-au ţinut vreo trei ore într-o sală, închis, cu un soldat în faţa uşii. Asta a fost tot. Soţia a aterizat la Constanţa, unde participam la turneul "Tomis". Au întrebat-o unde e soţul. "N-a venit!", le-a răspuns. Eu o aşteptam în cealaltă parte a aeroportului. O invitasem să vadă litoralul. În 1977 am fost la Timişoara, dar atunci n-am avut probleme".Rudă cu compozitorul MoculescuCînd citiţi numele, să ştiţi că nu e o coincidenţă. "Bunicul meu a fost frate cu tatăl compozitorului Horia Moculescu. M-am întîlnit cu Horia la Constanţa, ne mai telefonăm", a mărturisit Stelian Moculescu, şi el un admirator al fostului CCA. Stelian e pasionat de golf, unde profesor îi este chiar fiul său, Cristian (37 de ani). Antrenorul "naţionalei" mai are două fete, Stela (34 de ani), care lucrează la o firmă de asigurări, şi Martina (31 ani), angajată a companiei Lufthansa. "Soţia nu lucrează, ea are grijă de casă". "Nu ai voie să fii bou"De ce să aleagă un copil voleiul? "E un sport foarte frumos. Nu ai voie să fii bou. Trebuie să ai nişte calităţi fizice foarte bune, trebuie să ai caracter. E un sport foarte greu, n-ai voie să prinzi mingea, nu poţi să o pasezi. Trebuie să decizi într-o fracţiune de secundă ce se întîmplă cu mingea. Eşti într-un spaţiu limitat, compar tot timpul terenul de volei cu sufrageria unei familii. Dacă nu te înţelegi, nu funcţionează. Pentru ca un copil să aibă satisfacţie la volei, trebuie să o bubuie în trei metri. Pînă o bubuie în trei metri trebuie să treacă patru ani. La fotbal, dai gol, se mişcă plasa. La handbal, la fel", a povestit Stelian Moculescu.Mentor pentru antrenorii româniImplicarea lui Stelian Moculescu nu e suficientă."Nu sînt atît de arogant. Dacă e cineva interesat de părerea mea, eu îi explic tot ce am făcut", a spus antrenorul formaţiei VfB Friedrichshafen, care a înlesnit accesul tehnicienilor români în campionatul german. "L-am scos acum în Germania pe Aurel Vlaicu, a fost secundul meu un an şi jumătate. Pădureţu a fost şase ani jucătorul meu la Dachau. Trebuie să găsim oameni tineri, cum e Vlaicu, cum e Dudaş, cum e Botea, care se interesează, cu care poţi să discuţi". Carenţe tehniceCînd a preluat, în 2008, "naţionala" României, Stelian Moculescu a găsit jucători cu calităţi atletice, dar deficitari din punct de vedere tehnic. "În România nu avem un jucător, în afara lui Feher, care să ştie să preia mingea. Avem probleme şi la ridicători, sînt lucruri care trebuie învăţate de la juniori. S-au schimbat tehnica de apărare, tehnica de blocare, tehnica de primire a mingii. În atac, românii au fost întotdeauna buni"Nu e magicianSub conducerea antrenorului român, Germania a urcat de pe locul 46 pînă pe locul 11 în lume. "În Germania aveam nucleul naţionalei la mine in echipa. Am lucrat cu ei patru ani, apoi îi trimiteam în străinătate şi luam alţii. În România nu pot. În trei zile nu reuşesc, nu sînt magician. Acum doi ani, cînd am avut calificările pentru Mondiale cu Spania, am lucrat toată vara şi am pierdut la mustaţă. Îi trimiţi acasă şi ce fac acolo?"Echipa României - locul 5 la Jocurile Olimpice de la Munchen 1972Mircea Tutovan, Laurenţiu Dumănoiu, Stelian Moculescu, Cornel Oros, Gabriel Udişteanu,Constantin Chiţigoi, Romeo Enescu, Wiliam Schreiber, Gyula Bartha, Ion Cristian, Marian Stamate şi Viorel BălaşCV Stelian Moculescu (60 de ani)- A antrenat echipele TSV Munchen, VC Passau, TSV Milbertshofen, ASV Dachau şi VfB Friedrichshafen- A pregătit naţionala Germaniei (1987-1990, 1999-2008), cu care a obţinut locul 5 la Europenele de la Moscova şi a calificat-o la Olimpiadă după o pauză de 36 de ani- A cîştigat Liga Campionilor cu VfB Friedrichshafen în 2007- A cîştigat 16 titluri şi 15 Cupe ale Germaniei- Peste 40 de trofee cîştigate ca jucător în Germania şi Austria- În România a jucat la Rapid

Comentarii (3)

• 30 Octombrie 2011, 06:30

Îmi place

Respect

Raportează

Răspunde

That is great that we can get the business loans and that opens completely new possibilities.

• 12 August 2011, 22:12

Îmi place

Respect

Raportează

Răspunde

Felicitari ptr articol! Tebuie sa stim ca avem si romani valorosi dar, in acelasi timp, cu capul pe umeri. Dl. Moculescu are dreptate in tot ce spune. Ma mandresc cu faptul ca am avut marea onoare sa il cunosc personal si sa discut cu dansul. Este un om de calitate, care vede lucrurile foarte clar si foarte obiectiv si, mai ales, are COLOANA VERTEBRALA, stie sa lucreze cu oamenii, dar, mai ales, stie sa dea incredere celor cu care munceste. Multi antrenori, nu numai de volei, si-ar dori sa ajunga sa fascineze jucatorii cu care lucreaza asa cum face dl. Moculescu dar, din nefericire, cei mai multi sfarsesc prin a-si da in vileag frustrarile. Ptr. mine este un IDOL!

popfrapol • 07 Ianuarie 2011, 09:18

Îmi place

Respect

Raportează

Răspunde

Cand se spune adevarul, vad ca nu comenteaza nimeni. Ce echipa de aur am avut. Are dreptate, ma doare sufletul cand vad delasarea si dezinteresul din toate sporturile de echipa de la noi. Se jucau finale de Cupa Campionilor la volei intre echipe romanesti. Nu cred ca voi apuca sa vad asa ceva si nu sunt batran.

Comentează

Stelian Moculescu, antrenorul «naţionalei» masculine de volei: "Românul se ghidează după burtă" « Înapoi la articol