Rapidistul Costin Lazăr a fost alături de handbaliste şi îşi felicită o veche prietenă: "Bravo, Oana!"

- Costin, te-ai uitat la meciurile echipei naţionale de handbal de la turneul final?
- Bineînţeles! Şi pot spune că avem superechipă! Fetele noastre sînt extraordinare! Sînt fericit că am cîştigat finala mică, e o medalie care ne dă încredere pentru viitor. Chiar dacă au pierdut semifinala, au avut încredere în forţele lor şi au intrat pe teren extrem de motivate!

- De Oana ce zici?
- Ce să zic? Vreau să o felicit pentru această medalie şi să-i urez mult succes în continuare. A muncit mult pentru a ajunge aici. E foarte puternică, eu o cunosc de cînd era mică. E una dintre cele mai bune jucătoare ale noastre şi cred că evoluează pe cel mai dificil post. Pivotul se luptă mereu cu apărătoarele, e ca un vîrf de atac împins, dar ea se descurcă perfect.

- De cînd o ştii pe Oana?
- Păi, cred că de la 9 ani, de cînd am început eu fotbalul. Ea e fata primului meu antrenor de la juniori, Dumitru Manea. Tatăl ei o lua mereu cu el la antrenamente şi alerga şi ea cu noi. Practic, am copilărit împreună!

- Ea spunea că din cînd în cînd te mai bătea.
- Glumea, nu m-a bătut. A, ba da. Mi-a dat o palmă odată pentru că eram tupeist. Vorbeam mult, îi răspundeam şi o necăjeam. Ea era fata antrenorului şi nu i se părea normal să-i răspund. Mi-a tras una de-am văzut stele verzi. Dar ne înţelegeam bine, eram prieteni.

- Juca şi ea fotbal cu voi?
- Sincer nu-mi aduc aminte, dar îi plăcea să alerge. Domnul Manea o lua cu el peste tot, şi în cantonamente. Îmi aduc aminte că a mers odată cu noi la Căciulata, într-un stagiu de pregătire, iar ea fugea cot la cot cu noi. Nu mă mir că a ajuns să facă sport de performanţă.