Luminiţa Paul despre prezenţa lui John McEnroe la Bucureşti » Show, nervi şi amuzament

În anii '80, pe cînd tenisul masculin însemna mult Borg şi McEnroe, pe genericul emisiunii "Album duminical" era o scurtă secvenţă cu americanul, decupată dintr-un meci de la Wimbledon. Venea aparent potolit spre scaunul său, îşi sprijinea racheta, apoi se aşeza. După numai două secunde, ţîşnea în picioare, cu racheta transformată în bîtă de baseball, şi mătura într-o izbucnire de furie măsuţa de alături: sticle şi pahare de plastic, şerveţele şi ce-o mai fi fost acolo. Pînă nu mai rămînea nimic în picioare. În fiecare săptămînă, aşteptam momentul respectiv, ştiam exact cînd va veni şi tot tresăream atunci cînd paharele zburau în stînga şi-n dreapta. Iar privirea lui McEnroe era a unui tip profund scos din sărite. Asta mi-era mai greu să înţeleg.

De-a lungul carierei, împodobită cu 7 titluri de Mare Şlem, John McEnroe s-a hrănit din aceste crize. Ori de cîte ori era plin de draci, se descărca, mergea mai departe şi jocul lui devenea mai bun. Cel puţin aşa s-a întîmplat în prima parte a carierei, cea în care a cunoscut cu adevărat triumful. Spre deosebire de alţi jucători, pe care întreruperile îi scot din ritm, pe el îl remontau. Urla, se certa cu arbitrii, eventual primea un avertisment, apoi continua meciul ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Lumea, cea din tribună şi cea din faţa televizorului, aştepta clipele de revoltă ale americanului. Erau o promisiune aproape întotdeauna ţinută. Un potenţial imens de risc.

Asta nu înseamnă însă că Mac era simpatic. Sau că făcea asta pentru a distra publicul, pentru a detensiona atmosfera sau ceva de acest gen. Nu, nici vorbă. Totul era pentru el, la fel ca şi în cazul lui Jimmy Connors. Furia lui era genuină. El chiar credea că e dezavantajat de arbitri, de scaun sau de linie şi că aceştia sînt incompetenţi. Susţine şi acum că la Wimbledon a fost clar săpat. "They screwed me out there", spune John şi e convins de asta.

Cu timpul, lucrurile s-au schimbat. Acum, cînd participă la meciuri demonstrative şi de caritate, McEnroe face altfel de show. Îşi arată umorul, cu care a fost dotat nativ fără zgîrcenie. E destins, e glumeţ şi mult mai puţin supărăcios. Eticheta i-a rămas însă. "Îmi scad 10-20 la sută din bani dacă nu mă cert cu arbitrii şi nu rup măcar o rachetă", spune el azi. Aşa că aducerea lui Mac la Bucureşti pentru un meci demonstrativ în timpul BRD Ţiriac-Năstase Trophy este un eveniment. Abia acum vom vedea un spectacol integral John McEnroe, spre deosebire de acel doar furios, revoltat, nesuferit Mac care a putut fi văzut la Polivalentă în februarie 1984. Un frumos curcubeu peste timp.