Griul nostru şi al lor

Încă suferim pentru eliminarea "naţionalei" de handbal de la Mondiale. Face parte însă din prezentul nostru sportiv, din culoarea lui

Campionatul Mondial de handbal continuă fără România, expulzată din faza optimilor de finală. Brusc, dureros şi încă greu de crezut. Inexplicabil. Sau greu explicabil. Încă o lună decembrie care va trece fără mingiuţe cu petice în brad pe aici. Ar trebuie să fie ceva obişnuit şi totuşi nu este. Aşteptările au nivelul lor, şi e ridicat, ori de cîte ori vine vorba de "naţionala" feminină. Oricum ar fi ea, solidă, cimentată, în tranziţie, suferindă, abulică. Fără să se rostească promisiuni, se fac legăminte secrete. O medalie, un titlu, ceva ce nu s-a mai obţinut de 50 de ani. Poate acum. Ei bine, nu s-a întîmplat.

Handbalistele acestei "naţionale" compuse din jucătoare experimentate şi jucătoare mai mult sau mai puţin experimentate au şi ele partea lor de vină: au creat şi întreţinut iluzia că pot. Au bătut Ungaria, s-au ţinut de Germania, au condus Polonia. Trebuia s-o învingă, să fie în "sferturi" şi atunci ar fi fost altceva. Au şi spus că vor să meargă pînă la capăt, căci cine nu vrea asta?, şi sigur au crezut-o, au simţit-o. Dar n-au reuşit. S-au oprit, probabil, măcar cu o treaptă prea devreme. Pentru că, de fapt, atît au putut face anul acesta. Orice potenţial neîmplinit rămîne atît, un potenţial.

Dar lumea de azi nu ma suportă griul decît pe haine şi pe pereţi, dacă e în trend, desigur. Altfel, e loc doar pentru alb şi negru. De fapt, nu, mai mult pentru roşu, ceva care să izbească privirea, capă de toreador fluturată prin faţa ochilor la fiecare colţ sau pagină.

Acum e vremea superlativelor şi, dacă se poate, să fie cît mai multe din cele negative. Nimic nu face atît de bine unui orgoliu, fie el şi mediu, decît mizeria altcuiva. Umilinţa, ruşinea, penibilul care inundă vieţile, creierele noastre. Cînd cineva face o tîmpenie, noi creştem puţin. Deşi, dacă stăm să socotim corect, pe pămîntul acesta foarte puţin e excepţional, şi în bine, şi în rău. Majoritatea e gri.

Cel mai mult deranjează în istoria recentă a "naţionalei" feminine acele căderi, acele perioade de leşin mental, emoţional, tactic şi tehnic. Nimeni nu le poate explica. Nici antrenorii, nici jucătoarele. Vor dispărea vreodată? Nu se ştie. Fac parte din griul nostru de acum, care oricînd poate deveni roşu. Roşu adevărat, cel al optimismului, nu al fierului încins.

Pînă atunci însă, să observăm că nu sîntem proprietarii în exclusivitate ai unui tip de dezastru sportiv. Rămînînd la handbal feminin, iată, Muntenegru, campioana europeană de anul trecut, mai ştiţi ce exulta lumea pentru victoria lor?, ţară mică, de ce ei pot şi noi nu, să luăm ceva din spiritul lor de luptă, a pierdut tot în "optimi". E adevărat, în faţa Danemarcei, dar cine e acum Danemarca? Faţă de ce a fost, evident. N-a mai cucerit un titlu din 2004 şi tot de atunci datează şi ultima medalie de altă culoare în competiţiile importante. Între timp, locuri 4, 5, 10, 11, ediţii la care nu s-a calificat. Poate vor cîştiga anul acesta, poate n-o vor mai face niciodată. E griul lor.

La noi însă e mai adînc, mai plin pentru că realizările în sport s-au împuţinat vizibil în ultimii ani. Dacă ar fi rămas chiar la nivelul anilor 2000, eşecurile s-ar suporta mai bine, s-ar trece mai uşor peste ele. Asta e, de fapt, problema noastră. Avem puţin şi cu acest puţin vrem totul. Deocamdată însă, sîntem proprietarii unui ocean gri, cu cîteva pete de roşu. Nu e penibil, e doar gri.