)
Articol de Răzvan Luțac - Publicat luni, 19 decembrie 2022 09:22 / Actualizat luni, 19 decembrie 2022 09:22
Acest Argentina - Franța este meciul pentru care am început să ne uităm la fotbal.
Am inboxul plin de oameni supărați că a fost o finală cu dedicație pentru Messi, căruia-i lipsea titlul suprem.
Le amintesc o singură fază, pe lângă minunăția de meci: mingea scoasă, în minutul 120+3, de Emi Martinez în fața lui Kolo Muani.
Tot Dibu a scos extraordinar și penalty-ul lui Coman.
Emi e al meu și îl iubesc. A făcut un gest imbecil, de neînțeles pentru noi, cu trofeul de cel mai bun portar. Nu îl judec, fiindcă nu pot simți vreodată ce a simțit în clipele alea. Cum poți debuta în fotbal luând trei goluri de la Port Vale, cum poți sta pe bancă până la 28 de ani, cum nu leșini, apoi, când știi că așteptările a milioane de oameni sunt în dosul palmei tale.
Plus că e singura modalitate pentru cineva care joacă la / ține cu Aston Villa să câștige o astfel de finală. Sau orice finală, până la urmă.
Dibu, Molina, Acuna, Tagliafico, Montiel sunt antieroi. Însă, împreună, își joacă excelent rolul, fie și cel de Fabio Grosso la penalty-ul decisiv. Plus că țesăturile din atac au fost încântătoare.
Nu sunt de acord nici cu tabăra care n-a văzut nimic la francezi și spun că nu meritau nimic. Să revii într-un minut și jumătate de la 0-2 în finala Mondialului, apoi să egalezi la trei în penultimul minut al prelungirilor, e ceva extraordinar. Da, au jucat slab, însă de unde să scoți atâția jucători de talia titularilor când lotul ți-e ros de accidentări?
Deschamps a demonstrat și el de ce a bifat a doua finală ca antrenor. N-am priceput dubla schimbare din sfârșitul primei reprize, cel puțin ieșirea lui Giroud - care era vinovat doar că n-ajunseseră mingi la el.
Dar Deschamps a avut inspirația sa.
Inspirație și Mbappe. Care în 2026 va deveni, dacă nu se întâmplă vreun acccident, golgeterul all-time al Mondialelor. Are obrăznicia pe care o îndeși, împăcat, în spatele talentului, în spatele atletului, în spatele tuturor busturilor care au clădit competiția supremă.
Iar ultimul bust al istoriei e Messi.
Messi nu are nevoie de bust la Buenos Aires, unde e pe spatele fiecărui tricou ieșit în piață și în fiecare silabă și în strigăt. La Buenos Aires e bucuria gândurilor noastre intime, cele pe care nu le rostim cu voce tare de rușine. Însă ei, în după-amiaza asta, nu visează.
Pentru ei a fost Kempes, a fost Maradona, acum e Messi. Căci ei nu-i compară. Ei îi adună. Din matematica fotbalului, argentinienii au ales ce e mai simplu: adunarea.
Și sunt campioni mondiali pentru a treia oară.
