IL LUCE. MAESTRUL Perspectiva lui Mircea Lucescu la 80 de ani: „Luptam singur cu Valentin Ceaușescu. Șefii lui Dinamo erau fanii Stelei!” + „Nu s-a dat nimeni la o parte ca să ia Cămătaru Gheata de Aur”

Misiunea unui interviu-eveniment cu Mircea Lucescu aduce cu o expediție pentru aselenizare. Mii de informații se adună într-un creuzet al timpului și, pentru a duce la capăt operațiunea, ai nevoie de răbdare și de atenție spre a ține direcția poveștilor înșiruite de Il Luce.

Ca de obicei, Lucescu e când împăciuitor, când polemic, uneori nostalgic sau furios, e amuzant câteodată când transmite senzația că i-a descoperit nu doar pe Răducioiu sau Pirlo, ci și planeta Marte.

E sigur însă că Mircea Lucescu, omul și antrenorul cu strălucirile și păcatele lui, e un monument al fotbalului românesc, admirat și contestat, deopotrivă. Acum, primul episod al unui dialog care s-a întins de-a lungul a patru ceasuri, capabile să cuprindă doar flash-uri dintr-o carieră nepereche.

„Acum îmi dau seama prin ce-am trecut în anii de după război”

- Domnule Mircea Lucescu, spuneți-ne cum se vede viața la 80 de ani?
- Cu mai multă detașare, echilibru și mai puțină disponibilitate pentru polemici, conflicte și discuții în contradictoriu. Vârsta te obligă, de fapt, să fii mai înțelept. Viața e plină de situații pe care le trăiești aproape inconștient, dar care, ulterior, se reașează și-ți dau o altă imagine a tot ceea ce s-a petrecut de-a lungul anilor, succese sau insuccese, satisfacții sau insatisfacții.

- Ce amintire vă emoționează cel mai tare din perioada copilăriei?
- Greu de spus. Atunci nici nu îmi dădeam seama, pentru că se trăia într-un anumit fel. Erai obișnuit cu neajunsurile, cu lipsurile, cu sărăcia cumplită, cu multe alte lucruri care făceau ca viața să nu fie atât de frumoasă. De abia acum îmi dau seama, de fapt, prin ce am trecut în perioada de după război. Oamenii de astăzi nu realizează ce au însemnat cumpliții ani ‘50.

Toată viața mea a fost o permanentă luptă, în primul rând cu mine însumi. Dar și cu ceea ce se întâmpla în jurul meu
Mircea Lucescu, pentru GSP

„A venit cu o Volgă neagră și mi-a lăsat 50 de lei pe masă”

- Ne vom mai întoarce la anii tinereții și ai devenirii, dar spuneți-ne, deocamdată, cum ați ajuns la Dinamo?
- Pe la 14 ani, am jucat pe vechiul „23 August” finala unei competiții școlare pe București, înaintea unui derby CCA – Dinamo. Acolo m-a observat Ștefan Stănculescu, antrenor la copiii lui Dinamo. M-a chemat, dar n-am rămas în club cu acea ocazie, pentru că era departe de casă, stăteam în Apărătorii Patriei. Dar acolo am avut surpriza extraordinară de a-l vedea pe Baratky, care venise să arate copiilor cum se lovește balonul. Îmbrăcat în costum, a pus niște mingi direct în vinclu!

- Prin urmare, mai târziu în Ștefan cel Mare, nu?
- Da. Mă mai antrenam apoi la Recas, o echipă din cartier, unde juca și fratele meu. Iar Victor Stănculescu, pe atunci student la IEFS, conducea acea formație și mi-a remarcat vitalitatea și talentul. M-a chemat apoi la CSȘ 2, pe la 15-16 ani. Mai dădeau un trening, o geantă, un bon de masă, era parcă altceva. Aici, am prins un meci bun cu Farul lui Bukossy, viitorul descoperitor al lui Hagi. Am bătut cu 2-0, am marcat ambele goluri și ăla a cam fost momentul în care i-am atras atenția lui Nicolae Gorgorin. M-a recomandat la Traian Ionescu, un admirator al jucătorilor tineri. El l-a descoperit și pe Dumitrache, pe Dinu l-a adus de la Târgoviște.

- E adevărată legenda că v-a vizitat acasă în miez de noapte ca să discute cu părinții să vă lase la Dinamo?
- Așa este! M-a mai urmărit de câteva ori la CSȘ 2, după care, într-o noapte, ne-am pomenit cu el acasă! A venit cu o Volgă neagră, s-a speriat tot cartierul, că nu umbla oricine cu o mașină din aia. Mi-l amintesc perfect: pălărie mare, boruri largi, fular în jurul gâtului. Părea omul invizibil! A venit împreună cu șeful secției de fotbal, colonelul Cornel Turtureanu. A discutat cu părinții că vrea să mă ia la Dinamo, iar la final mi-a lăsat 50 de lei pe masă, să am de tramvai până în Ștefan cel Mare, la stadion. M-am dus, m-au băgat într-un amical la Pitești în repriza secundă, am jucat bine, se întreba lumea în tribune: „Ăsta-i fratele lui Pârcălab?!”. Seara semnam deja transferul.

„Convocat la națională din liga secundă”

- În 1963, la 18 ani!
- Exact! Și am rămas la Dinamo două sezoane, dar am jucat puțin, fiindcă în dreapta era Pârcălab, iar în stânga – Haidu, amândoi titulari la națională. În plus, am crescut rapid în acea vară, vreo 13 centimetri, și m-am ales cu o discopatie lombară serioasă. Pur și simplu, mă târam, nu puteam să merg. Dormeam pe o scândură. Am avut în acea perioadă și bacalaureatul, am intrat la facultate, cursuri de zi, program greu și, pentru că nu prea jucam, l-am rugat pe Traian Ionescu să mă lase la Sportul Studențesc. Știința, cum se numea atunci.

Când eram mic, îmi puneam semne la tocul ușii, să văd cât am mai crescut. Stăteam pe câte un picior ca să-mi dezvolt echilibrul. Mă duceam în tramvai, la clasa a doua, în spate, unde se balansa remorca, și-mi propuneam să nu mă dezechilibrez. Inventam tot felul de lucruri pentru a mă dezvolta
Mircea Lucescu, pentru GSP

- De unde aveați să prindeți 11 meciuri la națională, din postura de jucător de ligă secundă!
- Era acolo o atmosferă fantastică de studiu și de dezvoltare sportivă. Iar șansa a făcut ca, în primul sezon, să ajungem până în buza promovării, pe care am ratat-o în ultima etapă, la un punct diferență, în favoarea Progresului, după un 2-2 în deplasare cu Poiana Câmpina. Portarul lor ne-a dat două goluri, din penalty-uri! După acel sezon, Ilie Oană și Ștefan Kovacs m-au chemat la națională.

„Am fugit din cantonament ca să mă căsătoresc”

- Debut la un 4-2 acasă cu Elveția, în campania pentru Euro ‘68!
- Cu 4-0 la pauză și am contribuit la toate golurile, după cum nota presa vremii. Eram în față o linie Pârcălab – Frățilă – Dridea – Lucescu. A fost apoi și o întâmplare incredibilă înaintea unei partide cu Italia, 0-1 la București, după acel îngrozitor 1-7 cu Elveția, la Zurich. Eram în cantonament la Snagov și, într-o zi de miercuri, aveam un amical chiar cu Politehnica, echipa mea de club. Am plecat motivând că trebuie să dau un examen la facultate, dar, de fapt, fugeam să mă căsătoresc!

- Cum așa?
- Neli tocmai terminase Istoria și urma să primească repartizare în țară, așa că trebuia să ne căsătorim ca să rămânem împreună. M-am dus la ASE, am tras bilețelul la examen și l-am predat imediat. Profesorul, care mă simpatiza, s-a mirat tare! I-am zis doar că revin în sesiunea de toamnă și am fugit la ofițerul Stării Civile, unde mă așteptau ca martori colegii de la Politehnica. A curs repede ceremonia, am semnat și am gonit-o spre tramvai ca să ajung la partida amicală! Am intrat repriza secundă, am jucat bine, apoi, peste câteva zile – titular cu Italia!

Între Dudu Georgescu, care avea o detentă uluitoare, și Dumitrache exista o diferență de abordare. Mai scund, „Mopsul” era mai elastic, iar în aer n-avea frică de nimic. Se uita dinainte unde să plaseze mingea. N-o lovea niciodată cu ochii închiși, cum procedează și azi majoritatea atacanților
Mircea Lucescu, pentru GSP

+45 FOTO

„Transferul la Dinamo din ‘67 a fost puțin forțat”

- Revenirea la Dinamo...
- ...stai că și aici e o întreagă poveste! După primul sezon la Politehnica, în vara lui ‘66, Traian Ionescu a vrut să mă aducă deja înapoi la Dinamo. Într-o seară, ne-a plimbat pe mine și pe Neli până pe la trei dimineața pe lângă Gara de Nord să mă convingă. Dar am spus „nu!” și bine am făcut că am mai rămas dincoace un campionat. În orice caz, în ‘67, a trimis după mine Miliția din Tg. Jiu, unde mersesem să o văd pe Neli.

- De ce a acționat așa?
- Mesajul era că trebuie să mă prezint de urgență la București. M-a așteptat în Gara de Nord și m-a suit imediat în tren cu direcția Predeal, unde Dinamo se afla deja în pregătire. Adică s-a forțat puțin transferul, deși fusesem doar împrumutat la Știința. Și apoi știți ce carieră a urmat la Dinamo și la națională!

„Am vrut să fiu căpitanul unei singure echipe: naționala”

- De ce căpitan la națională, nu și la Dinamo?
- Titlurile obținute cu Dinamo, ‘64, ‘65 – cu prezențe puține, nu simțeam că participasem, apoi titular în ‘71, ‘73, ‘75, ‘77, din doi în doi ani, m-au întărit din punctul de vedere al personalității. Ai o altfel de satisfacție când contribui la anumite succese. Dar devenisem căpitanul naționalei, eram mai concentrat pe lotul reprezentativ și am vrut să rămân căpitanul unei singure echipe: România! M-am implicat total, mai ales în relația cu jucătorii din perioada aceea. Eram cam de aceeași vârstă, nu întâmplător am obținut acele performanțe culminând cu calificarea la Mondialele din ‘70.

- Prima banderolă, ianuarie 1969, pe Wembley, la un 1-1 cu Anglia, gol Dumitrache din penalty, amical cu deținătoarea titlului mondial. O bornă vitală spre Mondialul din ‘70, nu?
- Bineînțeles! Nea Vanea Chirilă, un cronicar apropiat de națională, spunea că acela a fost un punct de plecare pentru generația Mondialului ‘70. Am jucat atunci la Londra pe 15 ianuarie, dar noi, acasă, aveam pauză între decembrie și martie, când ne luptam cu nămeții în țară. Am mers înainte într-un turneu în Israel și Belgia, am și pierdut cu 5-0 un amical cu Standard! Dar, sigur, am scos, finalmente, un rezultat care a surprins. Eram o echipă tânără, iar acel meci ne-a dat o încredere extraordinară și am reușit apoi calificarea la Mondiale împotriva Portugaliei lui Eusebio. Am comis însă o eroare înainte de turneul mexican.

„Dobrin nu suporta căldura din Mexic, mai scăpa și la o bere”

- Ce greșeală?
- Ne-am dus prea devreme în Mexic, cu trei săptămâni înainte de start, după modelul sovietic, cu cantonamente lungi. Acolo au apărut și multe discuții, pe fond de nervozitate și frustrare, plus o stare de îngrijorare, fiindcă în țară se produseseră mari inundații și ne cam lipseau informațiile despre ce se întâmplă acasă.

Tricoul lui Pele de la meciul nostru cu Brazilia e cea mai prețioasă piesă din colecția personală. Îl am și acum, evident! Plus fotografia cu el purtând tricoul meu, după ce făcusem schimb la finalul partidei
Mircea Lucescu, pentru GSP

- Așadar, Mondiale ‘70, 0-1 cu Anglia, 2-1 Cehoslovacia, 2-3 Brazilia, dar, știm bine, fără Dobrin, marea dilemă mexicană. Cât adevăr e în versiunea că a fost izolat de „grupul Dinamo” fiindcă le luase colegilor o grămadă de bani la poker?
- Astea-s povești! Timpul a arătat realitatea. Dobrin nu suporta căldura, îi era greu să se adapteze la condiții speciale. Era puțin disponibil la sacrificiu. Mai scăpa și la o bere. Un jucător excelent, dar, pur și simplu, nu s-a ridicat la nivelul și pretențiile acelui Mondial. Până și el a recunoscut asta. Sigur, cu un Dobrin în formă deosebită ar fi fost altceva. După cum și cu Balaci la Euro ‘84 am fi arătat altfel! Oricum, am făcut un Mondial extraordinar, nu atât prin prisma rezultatelor, cât prin jocul etalat. Inteligență, pase, control, adică detalii cu care adversarii, adepții unui stil mai direct, nu prea erau familiarizați.

„La Hunedoara am trăit cei mai frumoși ani”

- Mergem pe repede înainte: Mircea Lucescu antrenor-jucător la Corvinul începând din 1977. Cum de ați ajuns tocmai la Hunedoara?
- S-a întâmplat după cutremurul din 4 martie, când s-a dărâmat și apartamentul în care stăteam. La Hunedoara am mers din prietenie pentru Radu Nunweiller, care evolua acolo de un an. Pentru asta a trebuit să apelez la Ilie Verdeț, la Comitetul Central. El fusese și prim secretar la Hunedoara. I-am zis că, în final de carieră, aș vrea să joc într-un centru muncitoresc. S-a bucurat. A făcut presiuni la Dinamo și m-au lăsat să plec. Acolo am trăit cei mai frumoși ani ai vieții din punct de vedere al satisfacțiilor profesionale.

- A fost o strategie curajoasă să mizați pe mulți copii recrutați chiar din zona Hunedoarei, de unde au scos capul Andone, Mateuț, Klein, Rednic, Gabor, Văetuș!
- Încă de la Dinamo, îmi plăcea mult să mă antrenez cu copiii după accidentări, când ai nevoie de entuziasm în jurul tău. Iar tinerii îți oferă un mediu energizant. Prin urmare, la Hunedoara, n-a fost inedit să mă bag între puști, să jucăm împreună fotbal, tenis cu piciorul. Așa am creat acel lot extraordinar, promovând băieți de pe plan local, diferit față de grupurile anterioare, formate 90 la sută numai din fotbaliști de prin alte părți. Făceam cu ei alergări și prin oraș, să-i vadă lumea, să-i cunoască, să se creeze simbioza cu publicul. Nu întâmplător am mizat multă vreme pe același nucleu la națională, inclusiv în campania pentru Euro ‘84.

La primul meci pe banca naționalei, 0-0 la Berna cu Elveția în ‘81, am făcut o reclamă la lapte, iar cu cei 500 euro primiți am cumpărat un video, pe care l-am folosit pentru analizele partidelor. Mario Widmer, jurnalist la Blick, m-a ajutat. Îl știam de la Mondialul din ‘70, am rămas prieteni, l-am invitat și la Mamaia într-o vacanță
Mircea Lucescu, pentru GSP

„Mă gândeam cum să-l aduc pe Hagi la nivelul lui Maradona în 1986”

- Vom vorbi separat despre 1-0 cu Italia în 1983, marele succes al carierei de antrenor, dar, la polul opus, partida cu Irlanda de Nord din 1985, 0-1 la București, când am ratat calificarea la CM 1986, e marea dezamăgire?
- Regret și azi acel meci, de la care au lipsit Balaci, Cămătaru și Ștefănescu. Era o partidă pe care trebuia s-o câștigăm. Dar mă întorc la lucruri care nu-mi fac plăcere! De exemplu, după Euro ‘84, ne-am dus la Londra să stabilim programul din preliminariile CM 1986. Aveam în minte ce trebuie să fac. Am cerut ca ultima întâlnire să se dispute între Anglia și România. A sărit însă imediat Harry Cavan, președintele federației irlandeze și vice la FIFA, anunțând că ei au stabilit deja ca ultima partidă să fie Anglia – Irlanda de Nord la Londra.

- Era clar că se gândeau deja la un eventual pact!
- Bineînțeles! Mi-am dat seama imediat ce plan au. Cavan calculase că, dacă Anglia va fi calificată, le va putea da trei puncte ca să meargă amândouă la Mondiale. Ceea ce avea să se și întâmple în mod rușinos, dar cu remiza de care aveau nevoie, 0-0. Am vrut să mă scol și să plec, dar, sub argumentul că riscăm un conflict major, m-a oprit Irimie de la sectorul internațional al federației, care venise cu mine. A fost însă momentul în care am știut că va fi greu să ne calificăm dacă nu tranșăm totul înainte de Anglia – Irlanda de Nord din ultima etapă. Mă gândeam deja și cum pot să-l aduc pe Hagi la nivelul lui Maradona pentru Mondialul din ‘86. De aceea l-am și pus căpitan.

Am avut 38 de șuturi la poartă cu Irlanda de Nord, 23-0 la cornere, un penalty clar refuzat și un arbitru, Sorensen, peste care a năvălit la pauză Cavan, vicepreședintele FIFA. Am avut apoi niște declarații tari în France Football, iar pe centralul danez l-au scos de pe lista pentru Mondialul din 1986
Mircea Lucescu, pentru GSP

„Ministerul de Interne s-a dat la o parte”

- La Dinamo din 1985, derby-uri cu Steaua și o relație aspră cu Valentin Ceaușescu. Dar, nu vă supărați!, Dinamo nu putea poza în Albă ca Zăpada când avea în spate ditamai Ministerul de Interne, domnule Lucescu!
- Într-un fel, eram prieteni înainte de a intra în fotbal. A fost portar, se apropiase de fenomen ca amator, dar Ion Alecsandrescu l-a atras mai târziu lângă Steaua. Un tip inteligent, a ajutat mult cu personalitatea lui recunoscută. Iar când am devenit antrenor la Dinamo am intrat într-o rivalitate inegală conducător-antrenor.

- Nu cumva exagerați?
- Eu n-aveam la club un conducător atât de important. Ministerul de Interne? În acea perioadă s-au dat toți la o parte, la fel cum se întâmplase, de exemplu, și cu Ștefan Andrei, care făcuse un pas în spate de lângă Craiova Maxima! De fapt, din momentul în care Valentin s-a atașat de Steaua, lucrurile s-au schimbat, pentru că favoritismele au înclinat către o singură direcție. Prezența lui a fost pozitivă pentru Steaua, mai puțin pentru ceilalți. Și vă mai spun ceva ce nu știți!

- V-ascult!
- Dincolo de faptul că această rivalitate sportivă Dinamo – Steaua a stat la baza tuturor succeselor României, chiar din anii ‘90, șefii lui Dinamo din acea perioadă erau suporterii Stelei! Mi-aduc aminte cum am câștigat eventul în 1990, imediat după Revoluție, iar generalii Carp și Suceavă, de exemplu, au contribuit din plin la destrămarea acelei remarcabile echipe a lui Dinamo. Au plecat 12 jucători, era o luptă cine vinde mai mult. Din acest motiv am și hotărât să mă duc în Italia, unde am semnat cu Pisa lui Anconetani.

Nu m-au supărat inechitățile din relația Steaua – Dinamo dinainte de Revoluție, cât felul în care am pierdut titlul cu Rapid în 1998. Un dezastru cu arbitrul Savaniu la Bacău, un gol anulat aiurea de Olah în ultima etapă, la Craiova, unde trebuia să învingem cu 3-2, nu să se termine 2-2 într-o partidă în care s-a implicat și Giovanni Becali
Mircea Lucescu, pentru GSP

„Am jucat toți pentru Cămătaru, a meritat Gheata de Aur”

- Știu că nu e cea mai comodă temă, dar ar trebui să trecem pe CV, de exemplu, și dubioasa Gheată de Aur a lui Cămătaru din 1987!
- Există doar invidia față de un succes. Cămătaru a fost unul dintre cei mai mari atacanți din istoria României și a meritat total acel trofeu. Am jucat toți pentru el și nu ne-a interesat nimic altceva într-un sezon în care am ratat și titlul, și Cupa. Băteam 6-0, 7-0, te dai la o parte la un gol-două, dar nu la șapte! De ce nu se vorbește nimic de Mateuț?

- Ce vreți să spuneți?
- A luat și el Gheata de Aur în condițiile în care i-am interzis să bată penalty-uri. A executat de capul lui o lovitură de la 11 metri cu Tg. Mureș, 7-1 sau 7-0, a luat mingea, a tras și a marcat la 5-0. M-am supărat foarte tare, l-am certat, tocmai fiindcă parcursul lui venea după Gheata lui Cămătaru și nu voiam alte discuții. Dar lumea nu poate înțelege că la mijloc stă, de fapt, o disponibilitate fantastică fizică, mentală, de atenție, de strategie spre a ajunge la succes.

- Vă reamintesc un 3-3 la Galați și-un 4-3 pentru Rapid în Giulești – „Cămătaru, hai pe noi, să ne dai și golul doi!”, cum striga galeria vișinie! „Triple” Cami în ambele cazuri!
- Două meciuri cu intervenții de sus. La Galați, când premierul Constantin Dăscălescu, fost prim-secretar acolo, a ordonat să nu câștigăm și a trimis un secretar de stat să stea pe lângă noi la acel meci ca să nu batem. Și cu Rapidul – am fost sfătuiți să nu învingem, fiindcă erau probleme cu muncitorii, strigau împotriva Partidului. Dar nu știe nimeni cu ce presiuni au venit asupra noastră înaintea finalei Cupei din ‘87!

„Generalul Gomoiu doar ne-a reamintit că Ceaușescu ține cu Steaua”

- Ce presiuni?
- Se desfășurase recent Congresul PCR, la care Ceaușescu fusese reales secretar general. Și, înaintea finalei cu Steaua, ne-a interpelat generalul Gheorghe Gomoiu, adjunctul ministrului Apărării. Ne-a atras atenția că Tovarășul se uită la meci și e suporter al Stelei. Atât ne-a spus! Am pierdut cu 1-0. Dar cam asta era atmosfera creată dinspre Steaua. Sunt oameni care nu acceptă că așa au stat lucrurile. Am mai spus că prețul succesului e invidia, iar al înfrângerii – singurătatea.

- Când v-ați simțit cel mai singur?
- Singur, singur de tot! – antrenor la Dinamo, pentru că-mi dădeam seama că ne e imposibil să urcăm mai sus de locul doi. Era insatisfacția că nu pot să-i ajut mai mult pe băieți, dar am avut șansa să mă simt bine cu mine însumi, cu gândurile, nostalgiile și amintirile mele. Am putut trăi și mă hrănesc în continuare din ele.

Filozofia lui Il Luce: „Educație, atitudine, disciplină”

- Cum ați rezuma filozofia de antrenor a lui Mircea Lucescu?
- Peste tot pe unde am lucrat, fundamentul a fost de a controla jocul, fiindcă eviți astfel multe greșeli defensive. Așa am schimbat stilul la Galata, care se baza pe pressing ofensiv, pe care nu-l mai poți susține de la un punct încolo. La Corvinul și la Dinamo – la fel, am ajuns să marcăm 130 de goluri. La Beșiktaș – asemănător, foarte prolifici! Noi să decidem momentele de atac rapid, de contraatac, de atac pozițional. Adică să existe un alt tip de gândire. Nu doar fizic sau emoțional, ci mai mult rațional, bazat pe anumite cunoștințe. Iar aici există șase piloni.

- Ni-i prezentați?
- Pe primul loc, educația: profesională, de igienă, culturală, civică. Doi: atitudinea, permanent pozitivă în antrenamente, în viața particulară, în raportul cu ceilalți. Trei: disciplina, liber consimțită, nu impusă. N-am amendat niciodată pe nimeni! Am plecat de la ideea că raportul meu cu jucătorii trebuie să fie unul de respect reciproc. Apoi – selecția, instruirea și concepția. Dacă toate aceste lucruri sunt în regulă, vin și rezultatele. Dar o singură verigă dacă lipsește, apar probleme. Și mai e improvizația, valabilă doar când stăpânești o foarte bună organizare de joc și-ți permiți astfel de momente, pe care le poți acoperi.

Plec de la construcția jocului, posesie, schimbări de ritm și direcție, crearea de superiorități numerice, de spații de joc. Toate astea se antrenează, iar când le ai puse la punct, înseamnă că dezvolți o forță ofensivă. Ăsta e primul obiectiv! Iar pe defensivă ce le cer jucătorilor? Presing, recuperare sau întrerupere a jocului, revenire pe poziția de bază, ieșire în zona lui pe adversarul direct, închiderea culoarelor și asigurarea dublajului
Mircea Lucescu, pentru GSP

„La Inter, n-am fost suficient de stăpân pe mine”

- Vă propun să încheiem prima parte a dialogului cu o experiență pe care știu că ați prețuit-o în mod special: patru luni la Inter, decembrie 1998 - martie 1999. Vă reproșați ceva vizavi de acel episod?
- Am greșit când am preluat echipa în decembrie și am semnat un contract pe șase luni. Lot dezechilibrat - patru decari, Baggio, Ze Elias, Djorkaeff, Recoba, niciun fundaș central! Am început extraordinar, dar s-au accidentat Ronaldo, Simeone, Zamorano, am pierdut stupid meciuri cu adversari mai mici, gen Perugia, moment în care l-am sunat pe Moratti și i-am comunicat că demisionez. Și clubul făcuse o mare eroare, pe care Corioni, fostul președinte cu care lucrasem la Brescia, i-a reproșat-o lui Moratti!

- Anume?
- Au comunicat că Lucescu va activa pe o perioadă limitată, până la angajarea lui Lippi, cu care exista deja un acord să vină la Inter după ce termina cu Juve. Mulți jucători erau fără contract, presau. Îmi reproșez că n-am fost destul de stăpân pe mine în raportul cu ei.

• 8 trofee a cucerit Mircea Lucescu în cariera de jucător: 7 titluri și o Cupă a României, toate cu Dinamo

• 1964 e anul în care Mircea Lucescu a debutat în Liga 1, la un Dinamo - Rapid 5-2

• 64 selecții a adunat Mircea Lucescu în tricoul echipei naționale, pentru care a marcat 9 goluri

• 1.669 de partide a strâns Mircea Lucescu în calitate de antrenor, cele mai multe, 573, fiind pe banca lui Șahtior Donețk, unde a petrecut 12 ani și a colectat 22 de trofee, cel mai prețios - Cupa UEFA 2009