)
Articol de Cezar Titor - Publicat sambata, 31 ianuarie 2026, 11:44 / Actualizat sambata, 31 ianuarie 2026 11:45
Au trecut 1072 de zile de când Dinamo pășea nesigur în era „Red&White”, purtând un alb încărcat de cicatrici și un roșu care își pierduse strălucirea de altădată.
Dinamo încă bâjbâia la acea vreme. Nu era sigură nici măcar de play-off în Liga a 2-a. Aștepta restartul, cu Unirea Constanța, cu mai multe întrebări decât răspunsuri. Și totuși, chiar și atunci, undeva sub stratul de neîncredere și ironie, ceva începea să se lege.
Ieri seară, povestea nu s-a mai scris la fel: fără entuziasm, fără trei puncte, ci cu un rezultat care a frânat, măcar pentru moment, elanul. Și totuși, realitatea e greu de contestat: Dinamo are 7 puncte din 9 în 2026, practică un fotbal plăcut ochiului, este pe podium, și mai mult decât atât, arată ca o echipă care se poate lupta la titlu.
Cu toate acestea, în suflarea dinamovistă mocnește o nemulțumire greu de explicat rațional, manifestată aproape exclusiv în mediul online. O iritare care pare să fi așteptat, nerăbdătoare, primul pas greșit. Parcă unii aveau nevoie de acest egal nu pentru a analiza lucid ce nu a mers, ci pentru a da startul unei veritabile „vânători de vrăjitoare”: să fie arși pe rug Epassy, Kopic, Nicolescu și toți cei care, până mai ieri, erau lăudați pentru reconstrucție.
E straniu cum, în mijlocul unui parcurs solid și promițător, o parte a suporterilor pare mai dispusă să caute vinovați decât să vadă imaginea de ansamblu. Dinamo nu e perfectă, dar e vie, competitivă și, pentru prima oară după mult timp, relevantă. Iar asta ar trebui să cântărească mai greu decât un rezultat care nu convine nervilor de moment.
„New Dinamo”, construit cu „know-how”, nu cu „decalogul” lui Negoiță ori de Conquistadori spanioli
Să dăm timpul înapoi cu trei ani, de Dragobete, ca o declarație întârziată de dragoste între club și destinul său.
Atunci, noul patronat al „câinilor” nu era o certitudine, ci mai degrabă un necunoscut învăluit în scepticism, hrănit de ironii ridicate la rang de artă în jurul celebrului „know-how”.
Era, într-un fel, normal. La Dinamo fuseseră celebrii „spanioli”. Există momente în istoria acestui club desprinse din literatura universală. Nu neapărat cea frumoasă, cu note de basm, în care binele învinge răul, ci cea amară, în care visul și magia merg mână în mână până când realitatea te lovește, iar sabia îți taie capul.
Povestea iberică a „câinilor” seamănă teribil cu drumul lui Don Quijote și al credinciosului său cal, Rocinante.
Dinamo al acelor ani semăna cu un cadru lung dintr-un film al lui Andrei Tarkovsky: lent, apăsător, aproape dureros de urmărit, dar, undeva, la capătul răbdării, exista și sens. Chiar și printre misterul dispariției aripioarelor de pui de la Săftica. :)
Don Quijote de Ștefan cel Mare, Pablo Cortacero, pleca la luptă crezând că se bate cu uriași. Discursuri frumoase, planuri grandioase, transferuri glorioase. Mereu aceeași replică, aproape mitologică: „proxima semana”. Doar că săptămâna viitoare nu a mai venit niciodată. Rocinante mergea înainte nu pentru că era puternic, ci pentru că trebuia. Pentru că nu exista alt drum.
„Rocinante” Dinamo, slăbit, obosit, tras înainte doar de cei care încă mai credeau. Nu în povești, cavaleri sau iluzii de grandoare, ci în ideea că Dinamo trebuia să existe, indiferent cine se joacă „de-a salvatorul” cu clubul. Ne putem aduce aminte și de Ionuț Negoiță, din al cărui „decalog” a fost îndeplinit un singur punct: imnul.
Astfel, încrederea pretențioșilor suporteri roș-albi era spre zero. Și a tins mult timp spre zero. Când transferurile nu se făceau de pe plajă din Mexic, când discursurile și planurile cu iz corporatist nu erau comprehensibile, când „boss”-ul se transforma în fotograf pentru vitrina de trofee a altui club. Pe suporterii lui Dinamo nu îi pui în CC și nu îi cuantifici.
Marele merit al lui Andrei Nicolescu
Andrei Nicolescu a înțeles ce înseamnă „haita”, ulterior. Și are un mare merit: nu i-a mințit pe dinamoviști. Chiar dacă aceștia ar fi vrut să audă că perfectarea unui transfer e o chestiune de ore, că Dinamo se bate la titlu de la anul, că Neymar e în tratative pe final de carieră cu clubul dormant din inima Capitalei.
A spus lucrurilor pe nume, chiar și când deranjau. L-a și lăsat pe Zeljko Kopic să-și facă treaba în liniște, o normalitate într-un fotbal inundat de anormalități. Când academia a produs jucători pentru „județeană”, clubul a început să transfere orice nume românesc de la academii din Vest. Dinamo are unul dintre puținele departamente de scouting care chiar funcționează în România.
La trei ani distanță de luptele din tranșeele eșalonului secund, Dinamo este candidată la titlul de campioană. Cu mai puține șanse decât contracandidatele: mai departe de Universitatea Craiova, ceva mai aproape de Rapid, însă este acolo.
Imaginea de ansamblu
Și totuși: pentru dinamovistul de rând, mai ales cel de „online”, fiindcă cei de „stadion” sunt obișnuiți cu suferința, iar existența în sine este suficientă, lupta la titlul #19 nu este de ajuns. E un miracol înfăptuit de Kopic și de management faptul că Dinamo este mai performantă decât trei sau patru echipe din Superligă, dar aproape peste toate?!
Pentru ca 19 să însemne ceva pentru 48, trebuie să fie însoțit și de 20 sau 21. Miza ca Dinamo să revină la nivelul care a consacrat-o este mai importantă decât un egal cu Petrolul, aducerea unui atacant sau a unui mijlocaș până la finalul campaniei de mercato, decât prelungirea contractelor lui Kennedy Boateng sau Eddy Gnahore, ori decât păstrarea lui Cîrjan sau Musi în vară.
Dacă înțeleg nesiguranța din 2023, nu o înțeleg pe cea din 2026. Dinamo construiește sănătos și corect.
Asta nu înseamnă că „nu mai e rău” trebuie celebrat, uitând cum arată „foarte bine”. Acum, cel mai mare risc nu mai este falimentul. Nu mai este retrogradarea, nu mai este haosul administrativ. Cel mai mare risc îl reprezintă mediocritatea acceptată drept progres. Dinamo nu mai e bolnavă, însă nici nu este încă puternică. Dar va fi.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
