Faza din minutul 66

O fază banală, de altfel - nu a provocat un gol, nu a provocat o eliminare, nici măcar un corner, dar ne-a demonstrat că la Bodo filosofia nu rămâne la statut de teorie, ci ajunge să fie însușită de cei care pășesc pe gazon.

Dimarco a executat un corner din stânga, oaspeții au respins, Barella și-a încercat norocul cu un voleu. Încă o serie de respingeri, iar balonul a ajuns în posesia lui Hakon Evjen.

În marginea careului, cu fața la propria poartă, presat intens de Bastoni, fără coechipieri în apropiere. Pentru majoritatea jucătorilor, soluția la îndemână ar fi fost să dea mingea în aut. Nu și pentru mijlocașul norvegian. Elegantul stângaci a inventat o ruletă à la Zidane, apoi a tras mingea cu talpa pentru a se descotorosi de adversar.

Mai departe de rezultat, o lecție

A fost o nouă mostră din enervantul calm de care au dat dovadă nordicii. O imperturbabilă liniște în deciziile și acțiunile lor, una care-și are originea în strategia adoptată cu ani în urmă.

În 2019, la un an după instalarea lui Kjetil Knutsen în funcția de antrenor, concluzia unanimă a fost că nu rezultatele ar trebui să primeze. Tocmai din acest motiv, antrenorul principal a încercat să nu mai rostească vreodată cuvântul „victorie”. Sau orice face trimitere la rezultatul unui meci: „eșec”, „remiză”, „puncte”.

Nu calitatea tehnică i-a permis lui Evjen să apeleze la acele pretențioase procedee tehnice - deși debordează de așa ceva - ci privilegiul de a nu avea frică de greșeală.

Liniștea că și dacă ar fi dat-o în bară la acea fază, chiar dacă Inter ar fi înscris, el și coechipierii lui ar fi luat-o de la capăt, continuând să se găsească la fel de precis, să alerge la fel de mult, să o descumpănească pe Inter în egală măsură.

Imaginați-vă cum ar fi procedat un fotbalist care ar fi avut în minte doar rezultatul de pe tabelă. O posibilă eroare și adversarii ar fi avut șansa să egaleze. Încă două goluri și Inter ar fi trimis meciul în prelungiri. Timp mai era suficient.

Fabrica de fotbal fără frica de greșeală pe linia de producție

Acum, să privim modelul intern care a dat cele mai mari roade pe plan internațional în ultimii ani: al FCSB-ului.

Acolo, o greșeală într-o astfel de fază ți-ar fi semnat sentința: dacă era același minut, ai fi ieșit până la final; dacă era în prima repriză, ai fi ieșit cel târziu la pauză. La FCSB, singura modalitate să răzbești este să te gândești exact la cuvintele interzise în vestiarul din Bodo: gol, victorie, puncte.

Amintiți-vă strigătul disperat al lui Denis Alibec după o repriză în care a șutat de 5 ori, din toate pozițiile, la mai orice fază în care a ajuns relativ aproape de careul advers:

„Când știi că joci doar 45 de minute încerci să faci cât mai multe și nu ești lucid”.

Ce solicita, de fapt, Denis, era răbdare, un concept straniu nu doar pentru FCSB, ci pentru mai tot fotbalul nostru.

La Bodo, răbdarea a fost catalizatorul performanțelor din ultimii ani: în sezonul 21/22, sfert de Conference League după un 6-1 cu AS Roma în grupe; în 24/25, semifinală de Europa League; în 25/26, cel puțin optime de Liga Campionilor.

După o astfel de lecție deschisă, normal ar fi fost să „furăm” cât de mult putem. Nu?

Cu ce credeți că au rămas cei responsabili de destinele clubului-fanion - până de curând - al fotbalului nostru?

Nu-mi place deloc Bodo/Glimt și m-a enervat foarte tare [comentatorul] Emil Grădinescu că i-a umflat de i-a rupt. I-au bătut pe City care nu mai era interesată, că era calificată, au bătut-o pe Atletico Madrid când era calificată și n-avea motivație uriașă; în schimb, a pierdut acasă cu Monaco, i-a bătut Galatasaray de le-a dat cu terenul în cap.

- Mihai Stoica, președinte CA FCSB

Astea înfrângeri rușinoase, nu cele cu Inter d'Escaldes și Shkendija!