Articol de Andrei Crăiţoiu - Publicat luni, 20 aprilie 2026, 12:30 / Actualizat luni, 20 aprilie 2026 12:56
Ion Țiriac (86 de ani) își amintește fără ocolișuri începuturile dificile: foamea din anii ’50, munca de la 16 ani și lipsurile din primii ani ai carierei în tenis. Fostul mare jucător spune că nu regretă nimic din acea perioadă și consideră că greutățile l-au format și l-au motivat să ajungă unde este astăzi.
- Ion Țiriac este invitatul lui Ovidiu Ioanițoaia la emisiunea „Prietenii lui Ovidiu” de miercuri, 22 aprilie, ora 16:00
- Domnule Țiriac, și Năstase și dumneavoastră ați plecat de jos. N-ați avut o copilărie, cum să vă spun, bogată.
- Vă dau cuvântul meu că nu regret o zi din viața mea! Adică dacă aș face-o din nou și aș face-o altfel... Dar având în vedere vârsta care o am... Eu am trăit Al Doilea Război Mondial. Eu îmi aduc aminte avioanele, bombele și toate astea. De asta nu-mi place mie războiul. Mie războiul nu-mi place și de abia aștept ca domnul Trump să le termine pe toate. Însă, nu că a fost grea viața și am pornit de jos. În anii '50 la început am făcut foame mare. Foame, foame!
- Foame la propriu, nu la figurat?
- La cartoful care îl împărțeai pentru prânz și seară. Și nu mint. Între anii '50, când a murit taică-meu, până în '53-'54, ăla era cartoful. Asta era foamea. Foame, foame! Dar te-a întărit foamea aia și te-a făcut să muncești, să nu știu ce, să nu știu cum...
- Ne puteți spune...
- Am lucrat la Steagul Roșu la 16 ani, nu e nicio rușine pentru mine și nu mă îndoiesc că au lucrat și alții. Dar asta era treaba atunci. Că am jucat Wimbledon 20 și ceva de ani pentru 2 lire sterline pe zi... Și eu și Năstase. 2 lire sterline pe zi să-ți plătești și undeva să dormi și să mai și mănânci un pic. Astăzi, un jucător sau chiar o jucătoare care poate să piardă în 30 de minute în primul tur, ia 100.000 de sterline. Cu 100.000 de sterline îți cumperi un apartament în București. Dacă ai ajuns în primul tur...
- Ați povestit că dormeați în condiții... Aproape că dormeați cu Năstase în același pat.
- E adevărat, nu numai că dormeam cu Năstase în același pat, dar trebuia oarecum între noi să vedem cum facem, că diseară după ce ne antrenam toți, că eu eram cel mai bătrân ca de obicei, îi puneam: „Năstase, tu joci cu Panatta, Bertolucci joacă cu Dominguez”. Dumnezeu să-l ierte că și ăla a murit...
- Da, da...
- „Hai, Năstase, scoate banii pentru pizza!”. „Ion, eu n-am bani, știi că n-am bani”. Panatta: „Uite 3 dolari”. Bertolucci: „Uite un dolar”. Și luam 5 pizze pentru 8 inși și le împărțeam și mâncam și a doua zi ne antrenam iară 5 ore. Era altă treabă, alt sport, altă distracție. Uitați-vă la jucătorii de fotbal acuma...
- Aveți dreptate.
- Dar și jucătorii de tenis au început cu altceva. Adică nu mai sunt vremurile lui Becker, când puteai să câștigi bani mari și frumoși. Nu, nu, acuma și casele de sport, adică că-i Nike, că-i Adidas, că-i Hammer, că-i toți ăștia își aleg ăia unu, doi, trei, nu mai sunt ăia 50 care și-i aleg.
- Când erați la Steagul Roșu și visați că o să ajungeți vreodată ce ați ajuns astăzi, unul dintre miliardarii lumii... Cum vă simțiți când vă spune lumea că sunteți miliardar?
- Domnule, nu știu despre ce vorbește lumea. Eu am fost bogat, și am spus-o și o repet acuma, poate o repet de prea multe ori: în prima zi când am intrat într-un restaurant și nu m-am uitat la prețul meniului.
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
