Craiova și arta de a ține focul sub pleoapă

Dincolo de rezultate, dincolo de generații, dincolo de nume, Craiova a fost întotdeauna un exces, o stare care nu putea fi domesticită, o febră continuă în care victoria trebuia să fie nu doar obținută, ci arsă până la capăt, iar înfrângerea nu era acceptată, ci smulsă din carne, cu nerv, cu replică, cu revoltă.

Așa sunt oltenii, ard din orice, vorbesc mult, 90% exagerând, iar la fotbal, în Bănie, antrenorii nu erau evaluați, erau consumați repede, fără rest.

Chiar și atunci când veneau cu idei, cu structură, cu promisiunea unei construcții care să dureze mai mult decât un anotimp, realitatea îi prindea din urmă ca o datorie veche. Mirel Rădoi a simțit asta poate cel mai clar, a luat Știința, a dus-o în Europa, a așezat lotul, i-a dat o direcție care începea să se lege, și totuși insuficient, pentru că în Bănie nu e de ajuns să convingi. Trebuie să te integrezi cu totul în oraș, în spiritul oltenilor, nu e loc de răsfăț!

Omul care nu ridică vocea

Venirea lui Filipe Coelho nu a fost întâmpinată cu exaltare, ci cu mult scepticism zgomotos care, de obicei, însoțește orice început la Craiova. A fost o curiozitate tăcută, aproape reținută, ca și cum clubul însuși ar fi obosit să mai reacționeze înainte să înțeleagă, se vorbea că e secundul lui Bento, că nu a antrenat pe nimeni, că e un portughez apărut de nicăieri.

Un antrenor fără biografie stridentă, fără trofee care să apese pe masă, fără gesturi largi, dar cu o disciplină a ideilor care nu cere decât un pic de timp. Iar timpul, culmea, tocmai la Craiova, pare că i-a fost oferit de Mihai Rotaru. 3-4-3-ul lui nu e spectacol, ci o lecție de ordine, de distanțe, de răbdare, de a nu te pierde pe tine însuți atunci când jocul începe să te tragă în toate direcțiile. Pentru că mulți spun că Rădoi juca super ofensiv, iar Coelho nu e spectaculos.

Filipe Coelho // foto: Cristi Preda (GSP.ro)

Da, dar acum, echipa a început să joace calculat, dă impresia că nu are nevoie de o vedetă, ci echipa face totul, ca-n imn, și la bine și la rău!

Tăcerea care apasă

Într-o zonă a Olteniei în care fiecare cuvânt devine verdict, iar fiecare apariție publică aprinde o scânteie, unde orice zvon e deja jale, decizia lui Mihai Rotaru de a retrage clubul din zgomot nu e doar o schimbare de strategie, ci o formă de disciplină rar întâlnită în fotbalul românesc.

Mai puține explicații, mai puține justificări, mai puține promisiuni și, odată cu ele, mai puține fisuri. Asta și pentru că de cele mai multe ori Craiova nu pierde din cauza adversarilor, ci din cauza ecoului pe care îl creează în jurul lor. Iar Craiova, pentru prima dată după mult timp, nu se mai aude pe sine.

Ultimele 4 trepte

Finală de Cupă, primul loc, un final de sezon care solicită acea stăpânire de sine, care lipsește Craiovei de peste 30 de ani. Aici nu e complicat să ajungi sus când vii din alergare, din entuziasm, dintr-o formă care te împinge înainte, mai greu e să rămâi acolo când totul încetinește, când fiecare pas devine calculat, când fiecare greșeală capătă greutate. Și acum Craiova nu mai joacă împotriva altora, joacă împotriva propriei naturi.

Și știți de ce? Oltenia nu a fost niciodată un loc al echilibrului, nu are cum, au spus-o toți scriitorii zonei, a fost un loc al excesului frumos, al trăirilor care nu cer permisiune, al reacțiilor care vin înaintea gândului. Iar Universitatea Craiova a fost expresia perfectă a acestui fel de a fi: intensă, seducătoare, imposibil de ținut în frâu prea mult timp.

Acum, însă, ceva se schimbă, că focul nu a dispărut, doar că nu mai e aruncat în aer la fiecare ocazie.

Și, dacă va rezista așa încă 4 etape, va fi momentul exploziei, după o liniște apăsătoare, după toate promisiunile alea cu 3-4 obiective, cupa, campionatul, Europa și evitarea retrogradării.

Și ca orice oltean, pun răul în față, așa că dacă nu va reuși, atunci nu va fi o surpriză, ci doar o reîntoarcere la ceea ce a fost mereu Craiova: o poveste spusă cu prea mult foc pentru a putea fi dusă până la capăt. Dar tot olteanul spune: dar să nu punem răul în față!