Robbo. Omul

Ne întoarcem în 2012. Un puști de 18 ani, dat afară de Celtic pentru că era „prea scund”, scria pe Twitter:

„Viața la vârsta asta, fără bani, e un gunoi”. Muncea la supermarket, rupea bilete pe Hampden Park și se întreba dacă fotbalul mai are vreun viitor pentru el.

Klopp îl aduce de la o echipă retrogradată pentru o sumă care astăzi nu acoperă nici glezna unui junior de perspectivă. Ce urmează? O nebunie curată. Campion european și o piesă de rezistență la ridicarea blestemului de 30 de ani fără titlu în Premier League.

Trăim într-o perioadă în care fotbalul s-a corporatizat până la os. Mulți jucători au ajuns niște produse lustruite perfect, cu echipe de PR care le scriu textele, le aleg emojiurile și le explică atent cum să nu supere pe nimeni. Parcă joacă mai atenți să nu-și strice imaginea decât genunchii. Fără să alunecăm în discursul „dom’le, pe vremea noastră”, în toată vitrina asta sterilă, Robertson a rămas ceva aproape pe cale de dispariție: fotbalistul cu care se identifică omul de rând.

Nu e construit în laboratorul unui departament de marketing. E Robbo. Scoțianul care încă face alunecarea care-i plătește chiria.

Nu e despre talent. Ci despre plămâni lăsați pe teren, despre alergat până la epuizare și despre o pasiune aproape maniacală.

Momentul „Messi” și sprintul tasmanian

Dacă ar fi să rezumăm cariera lui Robertson la o singură fază, aș alege două. M-aș opri la semifinala de poveste cu Barcelona, de pe Anfield.

Îl dărâmă pe Messi la 1-0 și nu se oprește să-i ceară scuze. În timp ce argentinianul protestează, cu o obrăznicie de cartier, îi împinge capul lui Messi cu ambele mâini. Nicio urmă de complex de inferioritate. E un moment de cotitură, imprimat pe retină, poate mai viu decât „corner taken quickly”.

Episodul doi. Dacă vrei să înțelegi ce însemna „gegenpressing-ul” lui Klopp, te uiți la meciul de pe Anfield, acel 4-3 cu City.

Minutul 75. Liverpool conduce, dar Robertson pleacă la vânătoare. Face un sprint de 70 de metri de unul singur. Îl presează pe Ederson, apoi pe Otamendi, apoi pe Stones, apoi fuge după Walker în banda opusă. Stadionul urlă. N-a fost gol, a fost doar un pressing.

Robbo a bătut recordul istoric de pase decisive pentru un fundaș în Premier League. L-a depășit pe Baines. Peste 50 de assist-uri. Majoritatea din centrări venite din alergare, la viteza a treia.

Dar nu ăsta e golul pe care îl lasă. Nu stă în cifre, nici în centrări, nici în sprinturi nebunești. Liverpool pierde unul dintre ultimii oameni care păreau complet neatinși de boala personajului. Naturalețea. Genul de om care, chiar și după ce a câștigat tot, pare că încă se miră că a ajuns acolo.

Scandalagiu, gălăgios, absurd de competitiv, omul care putea transforma un banal antrenament în haos. Genul care îți intră în scufiță, te împinge, te enervează și două minute mai târziu râzi cu el.

Într-un fotbal care începe să semene tot mai mult cu o ședință corporate, Robertson pare printre ultimii jucători care vin din tribună.

E printre ultimele suflări ale filozofiei lui Klopp: Robbo ne demonstrează că și băieții normali pot deveni nemuritori.