)
Articol de Ovidiu Ioanițoaia - Publicat miercuri, 01 iulie 2026 15:02 / Actualizat joi, 02 iulie 2026 09:19
Greu de răspuns la întrebarea din titlu, deși prima tentație e să spui nu. La cum se joacă la turneul final nord-american, în viteză și forță, cu mult talent, României pe care o știm nu i-ar fi fost ușor. Cu toată părerea de rău, mi-e teamă că stilul ei lent și previzibil n-ar fi avut succes dincolo de ocean.
Ca să găsim un răspuns la întrebare trebuie să recurgem la comparații. Adică să ne reamintim că echipa care ne-a bătut în barajul de calificare, Turcia, nu s-a descurcat în America. Nu împărtășesc ideea că s-a făcut de râs pierzând două dueluri în grupă și câștigând unul singur (cu SUA care își asigurase prezența în 16-imi), dar nici nu s-a putut declara mulțumită. CM 2026 n-a însemnat o bilă albă pentru Semilună, ci una neagră.
În rest, dintre formațiile ieșite din grupe la CM, România a întâlnit 7 din 2023 încoace. De câte două ori Elveția (2-2 și 1-0), Bosnia-Herțegovina (0-1 și 1-3) și Austria (1-2 și 1-0), câte o dată Columbia (2-3), Belgia (0-2), Olanda (0-3) și Canada (0-3). În total 10 partide. Dintre care 8 cu caracter oficial. Mai puțin cele cu Columbia de la Madrid și cu Canada de la București.
Bilanțul acestor 10 meciuri, jumătate cu Edi Iordănescu pe bancă, jumătate cu legendarul Mircea Lucescu, nu-i încurajator: două victorii, un egal și 7 înfrângeri. Cu alte cuvinte, 7 puncte din 30 posibile, un procent de reușită de numai 23,3%. Derizoriu, sub așteptări. Cu el, chiar n-am fi avut ce căuta la Mondiale altfel decât în calitate de spectatori, de chibiti.
Pe parcursul anilor invocați s-a putut constata, fără a fi cârcotași, că naționalei noastre, oricine a condus-o, i-au lipsit individualitățile capabile să facă diferența. Neavând materie primă suficientă din interior, selecționerii au apelat din plin la jucătorii de afară. Rareori proveniți însă, cu două, trei excepții, de la cluburi reputate, cu firmă. Majoritatea chemați de la echipe mici, ba unii și din postura de rezerve!
Iordănescu și Lucescu s-au străduit să compenseze absența valorii prin organizare și disciplină. Prin devotament. Au izbutit, dar nu întotdeauna, iar rezultatele au confirmat asta.
În paranteză fie spus, ne pregătim să înfruntăm, cronologic, Suedia, Bosnia-Herțegovina și Polonia în Liga Națiunilor. Din start pornim ca outsideri, întrucât transfermarkt apreciază naționala noastră la 60 de milioane de euro (24 de jucători), iar pe celelalte, cu 26 de fotbaliști, la 146 de milioane (Bosnia-Herțegovina), 232 (Polonia) și chiar 410 (Suedia)! Sigur, pe teren nu cotele de piață joacă. Dar și de ele trebuie ținut cont, nu pot fi neglijate.
Diferența față de Suedia, de pildă, e uriașă. Nu-s pesimist, doar realist, cu picioarele pe pământ, dar chiar m-as mira dacă Drăgușin et Co n-ar pierde duelul cu tripleta suedeză Elanga (Newcastle) – Isak (Liverpool) – Gyokeres (Arsenal) din Premier League. Regret s-o recunosc, dar lupta respectivă nu se anunță cea mai echilibrată. Nu c-aș vrea eu sau dumneavoastră să fie așa, că vedem noi lucrurile în negru. Oare, zău așa, le-am putea vedea și altfel?!
Și mai e de observat ceva, en passant. Că în vreme ce cotele altor fotbaliști cresc necontenit, cele ale „tricolorilor” tot scad. Exceptându-l pe Rațiu, care s-a stabilizat la 18 milioane, ceilalți sunt în regres. Stanciu a ajuns la 1,8 milioane de la 8 (2016), Man de la 17 (2024) la 15, deși a luat titlul în Olanda cu PSV Eindhoven, Drăgușin de la 25 (2024) la 16 milioane din pricina accidentării la genunchi etc.
Mă opresc aici, cu speranța că v-am ajutat cât de cât să răspundeți la întrebarea din titlu. Refuzând festivismul și falsul patriotism trâmbițate de o federație care se visează de top și e de fapt codașă, măcar am încercat. Ca un îndemn, inclusiv pentru Gică Hagi, să nu ne mai îmbătăm cu apă rece.
