Articol de GSP - Publicat joi, 04 septembrie 2008 00:00
Ochii aţintiţi pe inima haşurată a rachetei, urlete icnite, pumni strînşi şi bucurii reţinute. Roger Federer a îmbrăcat o nouă robă. Una sîngerie, comodă ca o cămaşă de forţă, dar obligatorie pentru catharsis. Federer suferă ca un muncitor necalificat, victimă a “monstrului pe care l-a creat” în domnia de peste 200 de săptămîni, înfricoşat de speranţele chinuitoare ale tribunelor şi de bentinţa galben-roşie fluturîndă a Prinţului Asturian. Cu orgoliul redirecţionat de pierderea Wimbledonului, elveţianul “fără ţară” s-a reîntors umil şi hotărît pe “hard-ul” azuriu de la Flushing Meadows. La un an după ce coroana regală îi zgîria fruntea sub umbra celui de-al 12-lea turneu de Mare Şlem, Federer a păşit atent pe arena centrală, lipsit de certitudini şi priviri scrutătoare peste bordura fileului, ca un om dispus să o ia de la capăt. Un mare campion în recul, care şi-a suflecat mînecile gospodăreşte în meciul cu Andreev şi a reuşit să depăşească primul hop important al turneului, parînd compasiunea. La un singur meci distanţă de semifinale, Federer se cîntăreşte de la distanţă. Îşi caută dansul dezinsteresat şi ferm din anii precedenţi, pomeţii de fier şi superioritatea firească. Pînă atunci, zbiară la podea, muşcă din prosop şi se bucură exagerat la fiecare minge. E singura dovadă că mai trăieşte … în noul ritm de stea căzătoare.
Verdict înainte de play-off: „La ce calitate avem, nu avem voie să pierdem vreun meci!”
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
