EXCLUSIV Alina Dumitru, dezvăluiri despre drumul spre marea performanță: „Fugeam din cantonament, mergeam în club, dar la concurs eram o leoaică”

În noul sezon al emisiunii „La feminin”, Alina Dumitru vorbește fără ocolișuri despre drumul de la copilul care se speria și de propria umbră la sportiva care a învins o japoneză neînvinsă de 12 ani și a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic.

Povestește despre sacrificii, disciplină, cantonamente „evadate” în toiul nopții, accidentări, nopți nedormite și lupta nevăzută din spatele unei medalii. Dar și despre viața de după retragere, despre familie, cei doi băieți ai săi, pasiunea pentru raliuri și noua misiune: aceea de antrenoare, în încercarea de a crește o nouă generație de campioni.

Alina Dumitru recunoaște că performanța nu se poate construi doar cu talent și vorbe frumoase. Vorbește despre presiunea psihică, despre frica de adversar, despre disciplină, despre limitele pe care un antrenor trebuie să le respecte și despre cum poate fi făcută performanță fără violență.

Și spune, cu o sinceritate care o caracterizează, că cel mai mare vis al ei acum este să aibă propria sală de judo, unde să poată forma copii și, poate, să descopere sportivul care va aduce României următoarea medalie olimpică de aur la judo.

- Emisiunea „La feminin” revine, iar invitata de astăzi este Alina Dumitru, campioană olimpică la judo. Zeci de medalii și de performanțe incredibile pentru sportul românesc.
- Sunt rezultatele și munca mea de atâția ani și evident mă mândresc de fiecare dată cu ele. Sunt 13 ani de când m-am retras din activitatea sportivă și am rămas pe primul loc la numărul de medalii medalii de aur câștigate în Europa. Au fost cele 5 consecutive. Cu cele 8 adunate, am rămas prima în clasamentul european. După mine cred că este o belgiancă, dacă nu mă înșel, și o austriacă ceva de genul.

- Ce face astăzi Alina Dumitru?
- Sunt antrenor la Clubul Steaua. Antrenez copilași de când erau ei micuți, de la 6 ani, acum sunt flăcăi mari, au 18 ani. Și pot să zic că sunt mândră de ei, pentru că au progresat frumos, i-am educat frumos.

- Unde e mai dificil sau unde a fost mai dificil? Să fii tu participantă, sportivă, sau să antrenezi.
- Viața de sportiv este cu totul alta, evident, pentru că te antrenezi tu pe tine, știi foarte bine ce ai tu de făcut atunci când mergi la luptă. Dacă nu ți-ai făcut tu treaba, degeaba... Nu poate să cadă medalia la gâtul tău. Pe când ca antrenor, tu ai o echipă de copii, de sportivi pe care trebuie să-i antrenezi. Și fiecare, bineînțeles, este diferit. Și pentru fiecare, atunci când mergi la o competiție, ai emoții. Așa că este diferită viața de sportiv cu viața de antrenor, dar în același timp pot să zic că este la fel de frumoasă. Pentru că-mi doresc ca sportivii pe care eu îi antrenez să ajungă cât mai departe și de ce nu, să câștig cu ei o medalie mult dorită de ei.

„Doar că scrie alt nume pe spate sau altă țară pe spate, se sperie”

- Din ce ai văzut până acum, crezi că avem șanse să descoperi tu o nouă Alina Dumitru?
- Da, de ce nu? Fiecare are șansa lui, fiecare cred că își dorește, dar într-adevăr s-a schimbat un pic viziunea copiilor din ziua de azi, pentru că au mai multe oportunități. Și mă gândesc că atunci când dau de greu, că de fapt aici este problema, renunță poate mult mai ușor față de cum am făcut-o noi. Am și sportive bune, am și sportivi buni, am și băieți și fete, în care eu îmi pun speranța că vor ajunge cât mai departe și vor reuși să câștige o medalie mult dorită. Eu îmi doresc, bineînțeles, să o câștige pe cea de la Jocurile Olimpice, este medalia pe care orice sportiv și-o dorește.

- Evident, e performanța supremă.
- Muncim în continuare, evident, nu lăsăm munca deoparte. Eu îmi doresc la fel de mult și tot timpul le spun asta. Trecem prin emoții diferite atunci când avem o competiție mai mică sau urmează o competiție mai mare, și trebuie să știm cum să gestionăm acele emoții. Și dacă știm să trecem peste ele vor veni și rezultatele. Pe lângă munca pe care ei o depun, ai nevoie de partea psihologică foarte bine pusă la punct. Pentru că oricât de pregătit ai fi, dacă psihic nu ești pregătit, vei ceda. Meciurile la judo sunt din ce în ce mai grele atunci când ajungi la o competiție importantă. Adversarii cu care te întâlnești sunt la fel de pregătiți, iar cred că atunci când ai un meci foarte dificil îl vei câștiga doar cu psihicul. Pe lângă pregătirea pe care tu o ai în față, clar te ajută mult și psihicul: să nu cedezi, să nu te lași înfrânt.

- Și acum tu joci și rolul ăsta de psiholog cu copiii pe care îi antrenezi?
- Încerc să fac asta pentru ei atunci când îmi cer ajutorul. Dacă mi-au cerut ajutorul, nu am cum să nu încerc să le explic și să le spun din experiența mea. Am atâta experiență clar în spate și poate că sunt unii la fel ca și mine. Atunci când mergem la o competiție importantă avem seara o întâlnire, stăm la povești. Vedem fiecare adversar și încercăm să vorbim și să-i fac să aibă mai multă încredere în ei. Să nu cedeze chiar dacă poate sunt adversari pe care nu-i cunosc. Doar că scrie alt nume pe spate sau altă țară pe spate, se sperie. Nu trebuie să ne sperie asta!

- Așa este, da.
- Tocmai, noi trebuie să ne ambiționăm mai tare, să dovedim că îi putem învinge și pe cei care nu sunt de la noi din țară. Sau atunci când îl vede pe adversarul din fața lui cu centura mai avansată... Nici nu a început lupta și deja el a cedat. Exact același lucru se întâmplă și cu adversarii străini: numai că îi scrie pe spate Ungaria, Bulgaria sau altă țară, se sperie un pic. De aceea trebuie clar discutat și intrat mai adânc în psihicul lor, să le explicăm că dacă au muncit și dacă își doresc, vor reuși. Atâta tot!

„Stau în Chiajna, unde eu sper să avem o înțelegere cu domnul primar pentru o sală”

- În toți acești ani, pentru tine ca antrenoare, asta a fost cea mai mare provocare, partea asta de pregătire mentală?
- A fost una dintre cele mai importante, da. Pentru că am avut sportivi care la sală erau foarte, foarte buni și când ajungeau la competiții cedau. Și nu înțelegeam, nu puteam să accept de fapt asta! Știu ce poți, îi cunoști pe ceilalți adversari și când ajungi să lupți, te pierzi. A fost o luptă destul de grea pentru că tu încerci să-i explici, să-i spui și să-l faci să nu cedeze. Cumva să-și readucă aminte tot ce am făcut noi la sală ca să poată să aplice. Că dacă nu-ți aduci aminte și tu ești doar stresat sau ți-e frică de cel cu care lupți, ai uitat tot. Deci ai uitat tot!

- Acolo cumva se decide cine merge cu adevărat spre performanță, nu?
- Exact. Am și sportivi foarte buni la învățătură, adică au intrat cu notă mare la liceu, poate chiar primi, alții la facultate. Nu sunt copii care renunță la carte, pentru că nici eu nu i-am lăsat. Atunci când existau carnete de note și nu exista catalogul online le ceream de fiecare dată carnetele să mi le aducă, să văd eu că sunt OK și la școală, să nu avem probleme acolo. Mă laud că am avut sportivi foarte buni care aduceau carnetele numai cu 8, 9 și 10. Erau unii care aveau numai 10 pe linie. Nu lăsau cartea deoparte.

- Îi mai și pedepsești când simți că e nevoie?
- Pedepse sunt, cred că nu există antrenor să nu aibă pedepsele ale lor puse deoparte, clar! Nu putem face performanță doar cu frumosul. Bine, nu exagerăm, Doamne ferește, bătaia nu! Asta iese din calcul, eu nu am fost de acord cu bătaia clar, nici eu nu voi da altor copii. Sunt pedepse tot din sport.

- Tot mai multă muncă sau...?
- Păi bineînțeles, adică clar! Nu putem să luăm biciul... Doamne ferește, asta nu! Asta nu se va întâmpla în mod special la mine, nu o să se întâmple asta. Dacă nu reușim să ne înțelegem așa cum eu vreau, atunci poate că ne despărțim decât să acționez eu altcumva. Nu am acceptat eu să primesc o palmă din partea antrenorului, de ce să dau eu mai departe? Cu frumosul și pedepsele care să-i și ajute, de ce nu? Dacă nu fac ceea ce eu le spun, fac pedeapsa și nu mai fac a doua oară.

- Tu ai și o asociație ce-ți poartă numele, cum merge treaba acolo?
- Asociația am făcut-o în mod special pentru a-i sprijini pe mici judoka, pentru a putea merge cu ei la competiții și în mod special pentru a putea organiza o competiție care-mi poartă numele: Turneul Internațional „Alina Dumitru”. O competiție pe care o organizez eu din 2018, dar înainte a fost organizată de către Fundația pentru Tineret a Municipiului București, împreună cu Clubul Steaua. Dar nu au mai putut să o mai susțină și am preluat-o eu. Am zis că vreau să le ofer copiilor ceea ce cred eu că este bun pentru ei. Încercăm de fiecare dată să le oferim copiilor câte o sticlă cu apă, câte un dulce sau ceea ce reușim să primim din partea sponsorilor. Evident, fără sponsori nu ai cum să ții această competiție și să poți să le oferi atâtea copiilor. Și pentru asta clar le mulțumesc celor care îmi sunt aproape la această competiție. Sper ca în curând să-mi deschid sala mea de judo unde să antrenez mult mai mulți copii.

- Este posibil la ora actuală în România să construim o sală?
- Eu zic că da. Stau în Chiajna, unde eu sper să avem o înțelegere cu domnul primar și să putem să facem ceea ce am discutat și mi-a promis. Și sperăm să existe această sală și să scoată campioni. Sau să-i faci pe copii să prindă încrederea aia în ei, să fie mult mai siguri pe ei, mult mai hotărâți în deciziile pe care vor să le ia. Și dacă ajung să facă performanță, cu atât mai mult ne bucurăm împreună de tot ceea ce reușim. Dar să sperăm că la anul vă invit la inaugurare! Eu asta îmi doresc și sper să se întâmple.

„ Am început să plâng, am zis că-mi doresc în acel cantonament”

- Am vrea să te întoarcem un pic în timp și să vorbim un pic despre copilul Alina Dumitru. Să ne spui dacă îți mai amintești momentul în care ai intrat tu prima dată într-o sală de judo, cum a fost?
- Primul moment nu știu dacă mi-l mai aduc aminte. Îmi amintesc momentele de la club când eram micuță și mă antrenam alături de domnul profesor Câmpeanu Emanoil, primul meu antrenor. Știu doar atât, că a venit în școală, așa cum se făcea odată selecția și ne-a vorbit foarte frumos despre judo. N-am putut să rezist poveștilor spuse de domnul profesor și a trebuit să merg să și văd dacă este așa cum ne-a povestit. Și într-adevăr, da, m-a atras din prima. Am mers toți din clasă, dar...

- Nu toți au ajuns campioni olimpici!
- Mi-a fost greu, nu pot să zic că mi-a fost ușor. Nu pot să zic că l-am înțeles foarte bine din prima. Mi-a plăcut povestioara, dar nu puteam să fac ceea ce antrenorul îmi dădea. Era dificil la momentul acela pentru că eu am fost o copilă micuță, firavă, slăbuță. Mă loveam frecvent, adică antrenorul la un moment dat nu mai știa ce să facă cu mine: dacă să mă mai țină, să mă îndrume către un alt sport, pentru că eram atât de slăbuță... La un moment dat am avut o antrenoare în bloc care mi-a spus că ar vrea să mă ia la gimnastică, dar îmi plăceau și sporturile astea mai de contact. Și antrenorul: „Măi Alina, cu tine ce să facem, că nu progresezi deloc?”. Pentru că veneau generații după mine, la 6 luni tot făcea selecție. Ce venea după mine reușeau mult mai repede să învețe și să lupte, să mă învingă. Adică eu nu reușeam să înving niciun adversar.

- Interesant. Și totuși ai rămas și ai muncit mai mult.
- Până a venit momentul meu, acela când am mers în primul cantonament la Băile Herculane, dar unde eu nu eram pe listă, din păcate! Își dorea să mă ducă, numai că dacă eu nu făceam față la antrenamente, zicea: „Cum să pot să fac față la cantonament, unde acolo sunt două antrenamente pe zi, sunt antrenamentele mult mai dure?”. Nu m-am lăsat. Am început să plâng, am zis că-mi doresc în acel cantonament și orice. Am vorbit cu părinții și au zis că OK, poate să meargă, doar că nu puteau să-mi plătească tot cantonamentul și că dacă pot susține jumătate și părinții...

- Și?
- Normal, mama când a văzut că plâng nici nu a stat pe gânduri: „Reușim, facem orice!”. Nu pot să zic că am avut o situație foarte bună, n-am fost bogați, n-am fost nici săraci. Mama, trei copii. Na, dar pentru fata ei făcea orice să o facă fericită. Și bineînțeles că a acceptat și mi-au oferit acea jumătate antrenorul și jumătate părinții, și am mers în acel cantonament.

„Era să dăm peste televizor era să zboare tot prin casă! Am căzut în cap”

- Părinții ce spuneau că veneai frecvent lovită acasă.
- Mama era mai sensibilă. A făcut și ea handbal, n-a reușit să facă la performanța pe care și-ar fi dorit-o poate. L-a întâlnit pe tata și gata, asta a fost! Vedeau că mie îmi place și chiar dacă era mama: „Aoleu, fata mea să nu pățească ceva!”, știa totuși că acolo o să-mi fie bine. Nu m-a dat deoparte. Dacă eu mi-am dorit asta, a zis: „Trebuie să fim lângă ea, să o susținem și să meargă acolo unde își dorește”. Când a venit momentul de retragere, mama zice: „Băi, dar tu mai poți, mergi mai departe!” Zic: „Băi mama, gata, e de ajuns! Mai spunem și stop! Eu cred că vrei și mai mult, și mai mult, dar este suficient”. M-au susținut de la început până la final când poate că și-ar fi dorit să merg și mai departe.

- Acasă făceai boacăne cu frații tăi?
- Cu cel mijlociu, cu cel mare mai puțin. Diferența între mine și cel mare era de aproape 10 ani, iar cel mijlociu, 6 ani și un pic. Cu el mă băteam tot timpul! După ce am învățat eu mai bine procedeele mă provoca de fapt el: „Aoleu, dar ce știi tu la judo? Ce faci tu acolo, că nu...?”. „Stai cuminte, stai cuminte!”. El, nimic! Și bineînțeles că ne luam, venea peste mine și eu aplicam ceea ce am învățat. Era să dăm peste televizor era să zboare tot prin casă. La un moment dat am căzut amândoi în cap! Ei nu făceau sport: „Băi, ia să vedem ce știi tu!” Da, și mă provocau și ajungeam aici.

- Dar dacă ar fi să alegi un singur moment drag ție din copilărie, care ar fi acela?
- La asta nu m-am gândit vreodată. Poate că atunci când am mers eu prima dată în sala de judo și am văzut cum arată, pentru că nu știam exact cum este. Și ăla a fost un moment mai special pentru mine, prima intrare într-o sală de judo. Cu saltele pe jos, cu acel kimono... Ceva altceva față de ceea ce știam eu.

- Prima medalie ți-o mai amintești?
- Poate că a fost la cupe din acestea mai ușoare, la București sau la Alexandria. Dar chiar prima nu cred că mi-o aduc aminte în mod special. Mi-aduc doar prima medalie câștigată la un Campionat Național la Iași: am luat argint. Și am terminat cu argint la Jocurile Olimpice. Mi-aduc aminte iarăși de prima mea medalie câștigată la un turneu internațional, la o Cupă Mondială de juniori, la Gyor. Când antrenorul m-a adus la aceea competiție nu prea își făcea mari speranțe nici el, știa cum sunt adversarele. Când am ajuns în fața adversarului mă schimbam, deveneam leoaică! Antrenorul se uita și nu-i venea să creadă: „Doamne, dar cum poți să te schimbi așa, de la fătuca aia micuță și firavă care abia pășește pe saltea, și când ajungi cu adversarul ești o leoaică, o strângi pe aia...?”.

- Ți-ai găsit vreo explicație pentru treaba asta?
- Nu. Pe parcurs mi-am dat seama de fapt, și-mi spuneau majoritatea că am un talent aparte. Mâna mea dreaptă era de bază. Dacă prindeam adversarul cu mâna dreaptă ziceau la un moment dat: „Băi, zici că ești ca o menghină! Dacă tu prinzi priza adversarului, nu-ți mai scapă nimeni de acolo!”. Atât de tare strângeam de nu reușea niciuna să scape. Nativ a fost, pentru că eu nu pot să zic că am muncit în mod special sau am făcut forță. Antrenorul a evitat să facem forță, mai ales când eram micuți. Ne urcam foarte mult pe frânghii, m-a ajutat, dar a fost și nativ.

- Interesant.
- Talentul m-a ajutat foarte mult. În primii doi ani au fost pe lângă, până am mers în acel cantonament. După acel cantonament s-a schimbat totul. Am devenit mult mai sigură pe mine, mult mai hotărâtă, nu mai lăsam pe nimeni să mă învingă. Chiar rea, dar nu în sensul de a lovi, dar încât să nu fiu eu învinsă de nici măcar de băieți! Ușor-ușor, am mers la competiții și am început să câștig și la cele competiții unde poate până atunci pierdeam.

„Mersesem la sport să mă întăresc fizic cât și psihic, mental”

- Tu aveai și o poreclă: „Piți”. De ce ți se spunea așa?
- Am fost selecționată la lot prima dată la Turnu Severin. Apoi am fost mutată la Pitești și după la Cluj. Când am ajuns la Pitești, erau foarte multe Aline, vreo cinci. Antrenorul a trebuit să ne pună porecle. Eu am o voce pițigăiată. Și s-au gândit cei de acolo să-mi spună „Pițigoi”. Am acceptat eu la început cât am acceptat-o, după care nu-mi convenea, nu-mi plăcea cum suna pentru mine „Pițigoi”, nu mi-a plăcut și le-am zis stop, nu mai vreau „Pițigoi”! Am ajuns la Cluj unde „piți” în ungurește înseamnă micuț.

- Și pe asta ai acceptat-o mai ușor.
- Am rămas cu „Piți” până în ziua de azi, încă-mi spun „Piți”. Cei din judo încă-mi spun așa atunci când ne întâlnim, acasă mai mult Alina.

- Când ai câștigat primele tale medalii visai să ajungi la Jocurile Olimpice?
- Nici nu gândeam la așa ceva! Eu mersesem la sport să mă întăresc eu pe mine, atât fizic cât și psihic, mental. Să nu-mi mai fie frică de umbra mea... Mergeam pe stradă și dacă-mi vedeam umbra mă speriam... După ce am început să câștig medalii și după ce antrenorul a început să prindă mai multă încredere în mine și să-mi spună: „Alina, uite, dacă continuăm așa vei ajunge mult mai departe și de ce nu vei ajunge o mare campioană!”, am prins mai mult curaj. „Da, cred că vreau mai mult de la sportul ăsta și cred că-mi doresc mai mult!”. Și atunci am prins mai multă încredere în mine! Știi cum pleci de acasă, sunt tentații și mai faci și alte nebunii. Mami, tati nu sunt lângă tine, chiar dacă știi că e antrenorul, dar antrenorul nu stă în permanență cu tine. Când prinzi ocazia și ești singur, mai faci și tu prostioare!

- Așa este, da.
- Nu pot să zic că nu am fost și eu plecată la club, chiar dacă poate acum antrenorul mă aude și poate nu știe! Am fost, pentru că simți și nevoia de a ieși, simți nevoia cumva de a ieși din globul ăsta. Puțin să te detașezi, să vezi și tu cum e lumea, după care să-ți încarci bateriile, să revii iar să poți să muncești. Nu exageram și nu mergeam atunci când aveam competiții importante. Mergeam doar când poate îmi îndeplineam obiectivul sau poate că nu aveam competiții importante. Ieșeam, dar în mod special sâmbăta, când știam că duminica o avem liberă și știam că pot să-mi revin, adică să pot să mă odihnesc.

- Important că gândeai așa.
- Dacă tu pierzi nopțile, e clar că te duci la sală să muncești, să nu te vadă antrenorul că ești obosit, să-și dea seama că poate tu ai pierdut acea noapte, dar nu cred că vei reuși mai departe, pentru că și organismul are nevoie de odihnă. Nu-i dai odihna necesară? Când vei merge la competiție nu vei face față. Cu siguranță vei ceda! Și vei ceda și tu, și psihic, clar, și poate pe lângă asta, cel mai greu e că te vei accidenta. Dacă vrei să faci performanță trebuie să ai grijă atunci când vrei să te și petreci. Dacă vrei să te și petreci și vrei să faci și performanță, nu prea vei reuși. E greu să reușești. O să simtă corpul oboseala și nu mai face față. Și e și păcat! Adică un sportiv nu poate să stea mult ca sportiv. Sunt câțiva ani în care trebuie să tragi de tine, după care începi să faci altceva cu siguranță, că nu poți să faci sport la infinit.

„Noaptea fugeam din cantonament și mergeam în club!”

- Ai o amintire pe care nu ai vrea să o audă antrenorul de atunci? Ai fugit dintr-un cantonament?
- Am fugit din cantonament, am fugit și din Poiană... Mergeam că era acolo un club. Așteptam să se culce antrenorul și la 11:00-12:00 noaptea fugeam! Cred că și antrenorul își dădea seama, dar ne lăsa pentru că dacă ne prindea pe toate ce făcea? Ne trimitea pe toate acasă sau ce? Mă rog, ne mai dădea pedepse, dar simțea și el că poate mai avem nevoie de asta. Dar au fost și când nu și-a dorit să mergem și noi mergeam și dacă ne-ar fi prins era dezastru!

- Deci cu mersul în club ar fi...
- Da, da. Alte prostioare nu am făcut. În schimb au făcut altele din ce se mai aude. Săreau pe țeava de gaz, ba își dădeau drumul pe frânghie, ba legau cearceafuri de...

- Ca în filme!
- Noi știind să ne urcăm pe frânghie, adică noi știam să prindem și să urcăm, ne era ușor să facem asta. Pentru noi era ușor, dar, Doamne ferește, se putea rupe! Că nu știi dacă ai prins tu nodul ăla bine. N-am făcut cu riscul de a mă lovi sau Doamne ferește de a păți ceva, nu! Am stat 13 ani la Cluj și atunci când mergeau fetele în club deja ziceau: „Aoleu, iar au venit judocanele, iară! Stai, păziți-vă!”. Au fost multe momente în care, da, ne-am simțit și bine și l-am fentat pe antrenor! Trebuie făcute toate cu cap și dacă tu dai randament la sală și la competiții...

- Apropo de faptul că deja vă recunoștea lumea drept judocane ai fost nevoită vreodată să aplici ceva în afara sălii?
- Mergeam cu tramvaiul dintr-un capăt în celălalt. Și întâlneai tot felul de oameni, de persoane. La un moment dat a venit un domn până în 30 de ani cred că avea, și nu ne lăsa în pace. Eram numai fete și care mai de care, era și un pic cu alcool că se simțea. Și tot îi spuneam: „Lasă-ne în pace, lasă-ne!”. Tot avea ceva cu mine, nu știu ce tot nu-i convenea, ce nu... Și i-am zis: „Băi, lasă-mă!”. Eram și fetele astea mai mari, hai că eu aveam 48 de kg, dar erau celelalte colege care erau 63, 70, 78, mult mai mari și mult mai masive! Nu i-a păsat! Și tot punea mâna, tot: „Lasă-mă!”. Și la un moment dat, bineînțeles că n-am mai suportat și a ieșit cam șifonat, nu pot să mai dăm alte detalii! Ha, ha, ha.

- Nu vrei să zici ce i-ai aplicat?
- Nu mai contează! Aplici ceea ce ai învățat, dar nu este indicat, nu ai voie să aplici afară.

- Autoapărare, da!
- Și vatmanul i-a tot zis: „Lasă fetele în pace!”, el nimic! Adică nu că am vrut noi, el și-a căutat-o, clar! Da, până la urmă l-am dat jos, a închis vatmanul ușile și noi am plecat mai departe în treaba noastră. El a rămas acolo unde trebuia să fie de la început, nu cu noi! Am mai fost la un moment dat în trafic... Mie nu mi-au plăcut certurile sau, Doamne ferește, bătăile. Am încercat să le evit și să discutăm înainte de a acționa. Discuțiile au fost OK și n-am ajuns acolo și sper să nu ajungem, sperăm tot timpul să ne limităm doar la a discuta și nu a aplica. Nu este indicat, nici nu facem bine și nu, Doamne ferește, nu se știe niciodată.

Istoria unui an fabulos: aurul la Jocurile Olimpice: „Nu-mi venea să cred”

- Disciplina asta te-a dus acolo pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic.
- Evident că mi-aduc aminte, pentru că nu pot să uit acea zi! Cântarul îl făceam dimineața la 6:00-7:00, competiția începea la 11:00-12:00. Seara vedeam tragerea la sorți, am văzut cu cine am picat și am stat de povești cu antrenorul. Competiția a început un pic mai târziu. Și am luat fiecare adversar în parte, știam cu cine urmează să lupt, am stat de povești, am făcut strategia. Am ajuns la sala de antrenament, am început încălzirea.

- Bun, ce a urmat?
- Am stat foarte concentrată până am intrat în primul meci. În primul meci cu o unguroaică. Ne știam foarte bine. Nu era un meci ușor, clar, la Jocurile Olimpice nu-i niciun meci ușor, mai ales că ne cunoaștem foarte bine. Mai ales că am văzut că pe seria mea picasem din nou cu aceea japoneză (Ryoko Tani). La Atena, Beijing și Londra am picat cu ea! Trebuia să fiu concentrată și să-mi doresc foarte mult să o înving pe unguroaică și să fac ceea ce am lucrat la antrenamente. Am stat concentrată meciul respectiv, am reușit să o înving.

- Apoi a venit meciul cu Coreea de Sud.
- O sportivă pe care o mai întâlnisem cred că o singură dată, dar ne mai întâlnisem la stagii. Știam cam ce face și am reușit până la urmă să o înving! Iar în semifinale, un meci greu, un meci pe care nu cred că se aștepta nimeni ca eu să o înving pe această japoneză. Ea fusese neînvinsă de 12 ani! Eu m-am pregătit în mod special pentru ea, cred că două luni.

- Atât de mult?!
- Pentru fiecare adversar găseam câte o soluție. În schimb că pentru japoneză nu prea găseam cu ce să o arunc! Nu găseam nicio tehnică pentru că pica foarte greu, nu cred că a învins-o nimeni printr-o tehnică anume. Nu știu dacă a bătut-o cineva cu o tehnică... Și era greu să o arunci, avea centrul de greutate jos, era și mai micuță ca mine, avea un spate mult mai masiv, mult mai mare, eram cred că cu un cap mai mare ca ea! Am lucrat foarte mult să stau foarte jos, să fiu la aceeași înălțime cu ea! Și de acolo să încep lupta. Și ceva nu i-a plăcut! N-a mai știut ce să-mi facă!

- Foarte interesant.
- Și cred că asta a contat foarte mult. Am știut cum să duc meciul cu ea, am fost mult mai agresivă la prize, să vadă arbitrul că-mi doresc mai mult, și a primit o penalizare în ultimele 30 de secunde. Acele 30 de secunde au fost: Doamne ferește, nu se mai terminau! Până la urmă am reușit să termin meciul așa. Și da, am reușit! Ce moment a fost acela! Deci o bucurie, Doamne... Deci nu... Sri în sus de bucurie, îți vine să plângi, să ieși de pe saltea, dar nu ai voie. Încerci să te stăpânești și cât mai repede să dea decizia arbitrul, să fiu sigură că eu sunt cea care am câștigat! Să sar în brațele antrenorului, să ne bucurăm împreună!

- Nu se aștepta nimeni, adică...
- Evident! Nici nu mai conta că mai am un meci de disputat. Eu eram deja cu „Wow, sunt campioană olimpică!”. Și eu stăteam de povești cu cei care mă întrebau, și la un moment dat vine antrenorul: „Alina, ce faci, măi? Că mai ai un meci! Treci, concentrează-te, că avem treabă de făcut în continuare!”. Și atunci am zis: „Dacă am reușit să o înving pe cea mai bună sportivă, trebuie să nu o dezamăgesc și să vadă că totuși am învins o campioană”.

- Și a urmat meciul cu aceea cubaneză, Yanet Bermoy.
- Destul de dificil meciul. Mai avusesem tot o singură întâlnire cu ea, unde ea mă învinsese. Dar în același timp, așa cum am zis, găseam soluții pentru ea, pentru că știam cam cele care ar putea să fie acolo pe podium și cu care aș putea eu să mă întâlnesc. Am lucrat foarte mult tehnica pe care eu i-am făcut-o în finală. Am simțit că poate să fie aruncată cu aceea tehnică. Am reușit să o înving și m-am descărcat atunci când am știut cu siguranță că eu sunt campioana și gata, s-a terminat!

- A fost un moment unic, evident.
- Mă uitam la medalie și nu-mi venea să cred că am reușit eu să fac asta! Sunt mândră de tot ceea ce am realizat.

„Veneam după mai multe accidentări! D-asta m-am retras...”

- Privești cumva și cu tristețe că nu a mai reușit nimeni să ajungă acolo după tine?
- Mi-e greu să vorbesc! Mă bucur că eu am reușit să fiu cea care a câștigat prima medalie olimpică și că încă tot eu sunt singura care a câștigat medalia olimpică de aur. E trist pentru că nu mai vine nimic din spate. Nu ne mai putem bucura și de alte rezultate frumoase așa cum s-au bucurat și alții. Sper în continuare că va mai reuși cineva să câștige o medalie olimpică și că nu voi rămâne doar eu. Că-i băiat, că-i fată, dar să mai fie o medalie de aur câștigată.

- Să vedem la ediția din 2028.
- Sperăm să avem de data aceasta măcar o fată calificată, pentru că ediția trecută a fost un singur băiat și speranța era doar în el... E greu când este un singur sportiv. Sper să avem măcar doi sportivi. Totul depinde de tot ceea ce își doresc ei mai departe. Trebuie să fie ambițioși de fiecare dată și să-și urmeze visul. Și acela cred că este de a ajunge la Jocurile Olimpice.

- Am vorbit de Beijing, dar ai fost și la Atena, dar fără să câștigi medalie. Ai plecat de acolo și dezamăgită și mai motivată?
- Numai dezamăgită am plecat! Încrezătoare, nu! A fost un moment greu pentru mine la antena. Aceea medalie eu am pierdut-o în ultimele 5 secunde... Mi-a fost foarte greu să pot să-mi revin, pentru că îmi doream foarte mult o medalie olimpică. Știam adversara cu care luptasem pentru bronz... N-avea cum să-mi fure medalia în ultimele 5 secunde! M-a doborât acel moment. Dacă n-aveam persoanele dragi aproape și să-mi spună ceea ce aveam nevoie să aud, poate că nu reușeam să merg mai departe. Nu vreți să știți că am visat meciul ăla de nu știu câte ori și nopți nedormite...

- Mai vizualizezi și astăzi anumite momente de atunci?
- Da, dar nu mai sunt atât de urâte sau de drastice. Pentru că ți-ai îndeplinit obiectivul până la urmă și nu te mai doare atât de tare.

- La Londra putea să fie aur?
- Da și nu... Veneam după mai multe accidentări, de aceea am și luat decizia ca după Jocurile Olimpice să mă retrag, pentru că simțeam că nu mai pot să duc atât de mult, să fac performanță. Corpul este destul de obosit și că e momentul să spun gata. Atunci a fost un an greu pentru că îmi doream să mă retrag în glorie. Dar de la începutul anului, de la primul concurs eu am avut probleme.

- În ce sens?
- Problema somnului. La 10:00-10:30 seara cel târziu eu dormeam. Pe când în anul acela ceva s-a întâmplat cu mine și n-am mai reușit să mai dorm la nicio competiție unde am mers! La primul Master n-am dormit deloc. Apoi a venit Parisul și am dormit cred că o oră, două ore maxim... La Campionatul European iarăși n-am dormit cred că o oră... Deci la ora 3:00 eram pe geam și mă uitam pe geam să vină aer rece, că eram în Rusia, la Celeabinsk, și încercam să respir aerul ăla rece și când mă pun în pat, pe pernă, să adorm... Nicio treabă! Nu am scăpat nici la Jocurile Olimpice...

„Mi-am dorit să fiu mamă și de fetiță, asta n-am reușit!”

- Și ai făcut ceva?Ai reușit să afli motivele?
- Am mers și la psiholog, am stat de povești, mi s-a spus ce să fac, cum să fac... Nu știu ce s-a întâmplat în acel an! Am dormit în cameră cu doamna doctor special să mă ajute să dorm. A încercat doamna doctor să-mi facă masaj, să mă liniștească. Abia pe la 3:00 și ceva am reușit să adorm și la 5:00 ne-am trezit că aveam cântarul... Mie îmi trebuiau să dorm cel puțin 8 ore ca să fiu fresh.

- Primul meci?
- Cu o mongolă foarte puternică. Mi-era frică să nu mă accidenteze. Ziceai că-i bărbat, foarte masivă, parcă era un fier, dădeai într-un beton. A venit meciul cu o altă japoneză care până atunci reușise să mă bată. Am bătut-o clar chiar dacă făcusem o ruptură musculară de vreo 2 centimetri. Și nu mai puteam să mai strâng. În meciul de finală brazilianca a știut de accidentare și a profitat. M-am bucurat că am terminat cu fruntea sus și am luat argintul.

- Cum a fost prima perioadă fără judo?
- Grea, foarte grea. Poate că am făcut și eu o mare greșeală că m-am retras și n-am mai vrut să mai fac nimic! Dar nimic! Adică am pus kimonoul la locul lui unde știam eu și nici măcar o alergare n-am vrut să mai fac. M-am lăsat brusc de tot. Apoi am rămas însărcinată și iar n-am mai avut voie să mai fac efort. După un an am început să antrenez și am luat-o de jos, ceea ce pentru mine a fost foarte greu.

- E bine să învețe și alți oameni din experiența ta.
- După ce m-am retras, îmi doream să am un centru de cadete la București. Să dau mai departe și altor sportive. Dar, din păcate, au fost mai multe neînțelegeri acolo și nu s-a reușit la momentul acela. Acum există la București, dar este coordonat de altcineva. Au fost problemele acelea cu Federația, unde iar eu nu am vrut să mă mai bag și m-am retras un pic. Mi-mi pare rău, pentru că eu vreau acuma să antrenez sportivele pe care eu le am la Clubul Steaua și să mă bucur de ei, de rezultatele lor.

- După retragere ai avut familia aproape. Vreau să ne spui ce înseamnă pentru tine familia.
- Familia este totul! E ceea ce mi-am dorit atunci când m-am retras din activitatea sportivă: mi-am dorit să fiu mamă, în primul rând. Și am reușit asta, evident!

- De două ori!
- Mi-am dorit să fiu mamă și de fetiță, asta n-am reușit! Mă bucur de cei doi băieți minunați pe care îi am. Din păcate, pe tata nu-l mai am, l-am pierdut acum 9 ani. A fost greu atunci. Toți acolo mergem, dar parcă nu-ți dorești așa de repede. Și mi-aș fi dorit să vadă și el copiii mei, să-i vadă cum cresc. A avut să-l vadă pe cel mare, dar doar nouă luni. Este familia pe care eu mi-am dorit-o.

„Dimineața pâinea cu unt și gem nu lipsea”

- Cum a reușit soțul să te cucerească?
- Eu am fost la centrul unde el lucra. Brunet cu ochii albaștri. Și atunci când a venit în sală și a început să ne povestească, mă rog, să ne dea la fiecare ce avem de făcut, că eram mai mulți pacienți, atunci când se uita la mine parcă intram prin ochii lui! Cred că mai degrabă el m-a atras pe mine! Ha, ha, ha! Mă privea foarte frumos și a fost cred că a fost dragostea la prima vedere. Au fost niște momente speciale atunci chiar la început și s-au legat mult prea repede toate.

- Frumos.
- A fost și o chestie de presimțire așa, atunci când am mers la Mureș, la acel centru. Am simțit că ceva... Eu n-aș fi vrut să rămân! „Lasă că vin acasă, că găsesc eu un centru și la București”. Accidentarea era un pic cam dificilă și doctorul mi-a zis că trebuie să mă operez, ceea ce nu aveam timp, că nu aveam cum să mă recuperez până la Londra. Dar ceva simțeam că se întâmplă ceva cu mine și că trebuie să rămân acolo. Și să zic: „Hai să rămân aici acuma!”. Aveam și bilete la meciul România - Franța, că se inaugura Arena Națională. „Doamne, să nu merg eu la meci? Vreau să merg acasă!”. Dar am rămas până la urmă. Biletul i l-am dat tatălui și a fost foarte fericit. M-am bucurat enorm de mult că am reușit să fac asta pentru el. Așa s-a legat ceva frumos între mine și Ciprian.

- Cei mici fac sport?
- Ianis are 10 ani, Aian, are 5 ani și amândoi fac judo, evident! A trebuit să-i duc cu mine! Dar au și vrut, nu că i-am obligat, chiar nu i-am obligat. Dar pe lângă judo mai fac și fotbal! Cel mic s-a uitat la Campionatul Mondial, se uita și la reluări a doua zi. Îi știe pe țoți fotbaliștii ăștia mari. Mbappe, Haaland... Știe cum face Ronaldo, Messi...

- E bine că-i știe, da.
- Își dorește să ajungă mare! Îmi doresc să facă sport, dar că o să fie fotbal, judo sau înot, e doar decizia lor. Nu accept să nu facă sport. Nu mă deranjează nici dacă nu e de performanță mișcare să fie.

- Pentru un sportiv importantă este și nutriția.
- Cât am făcut sport nu mâncam orice. M-am menținut tot timpul la categoria 48 de kilograme. Simțeam că prostioarele nu făceau bine. Înainte de concurs trebuia să mănânc ceva la grătar. Dimineața pâinea cu unt și gem nu lipsea! Nu mâncam ceva care simțeam că-mi pică greu, nu mâncam crenvurști, nu mâncam salamul. Le evitam. Mai degrabă mâncam pâine cu unt și gem și beau ceai, eu eram cu ceaiul. Nu beau cafea nici acum, n-am băut nici cât am făcut sport. Țigara nu mai zic, am evitat-o și nici n-am încercat-o.

- Ai fost mereu atentă la cum arată viața de sportiv.
- Și încercam tot timpul să am trei mese pe zi. Să evit toate fast-food-urile, cel mai mult mâncam pizza! Atunci când ieșeam în oraș. Am încercat să mănânc ceea ce simțeam eu că-mi face bine. Să evit fast-food-urile, chipsurile și băuturile carbogazoase. Încercam să beau numai apă plată. Dacă aveam o ciocolată cred că o terminam într-o săptămână. Acum pot să zic că exagerez un pic!

Dopajul în sport. „Nu cred că îți bagă pe gură ceva fără să știi”

- În ultimii ani au apărut din ce în ce mai multe cazuri de doping în sport.
- Eu nu am luat nimic care să mă întărească! Chiar evitam când antrenorul mă obliga să iau calciu, magneziu. Mai luam creatină sau ce îți mai puneau masă musculară, dar care nu erau doping. Eu am evitat să le iau! Voiam să mă ajut cu ceea ce mâncam. Din cele trei mese îmi luam tot ce aveam nevoie. Spre finalul carierei am început să mai iau cât un Tonotil (pentru a combate oboseala fizică și psihică), cât un Sargenor (utilizat în tratamentul stărilor de oboseală). Dar nu zilnic, doar când simțeam nevoia, pentru că nu voiam să bag atâtea toxine în mine. Eu așa le vedeam.

Adică vreau să fac cu propriul meu corp, să văd cât rezist. Dacă nu rezist... asta e! Nu sunt de acord ca un sportiv să se dopeze, să-l ajute pentru a putea face performanță. Pentru că peste câțiva ani corpul tău cedează! Și după aia zici: „Băi, ce s-a întâmplat, de ce nu mai este printre noi, a plecat așa de repede?”. Păi da, pentru că nu e OK, e un medicament care distruge ce-i înăuntru! Te ajută pe moment, dar mai târziu ai de suferit și nu cred că merită!

Alina Dumitru

- Crezi că sunt cazuri intenționate de doping?
- O, da!

- Sau există și victime ale dopingului?
- Ambele! Dar cred că majoritatea sunt care vor! Puțini sunt care nu-și dau seama. Nu cred că îți bagă pe gură ceva fără să știi. Adică doar din greșeală poate că te duci și-ți aruncă în pahar, dar mi-e greu să cred că se mai întâmplă asta. Inclusiv eu am evitat atunci când mergeam în club. Încercam să nu-mi iau nimic la pahar. Tot ce-mi luam, îmi luam la sticlă și-mi țineam sticla cu mine, niciodată n-am lăsat sticla jos.

- Prevenție.
- Nu se știe de ce nebun dai și-ți mai pune ceva și te trezești că ești dopatul care n-a luat nimic. Am avut o problemă cred că în 2008 sau 2012... La o competiție, la Budapesta m-a luat la doping și ieșise ceva la test. Am așteptat și proba B, dacă e sau nu... La un moment dată antrenorul, zice: „Alina, știi că era să nu mai participi la Europene?”. Zic: „Ce? Cum adică să nu mai particip la Europene?”. „Păi uite, că n-am vrut să-ți zic nimic ca să nu-ți oprești, Doamne ferește, pregătirea, să nu te sperii sau așa, dar am stat un pic eu cu sufletul la gură. Cu ce să de unde să fii tu dopată, tu care nu iei medicamente?»”.

- Dar ce era?
- O substanță de asta care și-au dat seama până la urmă că nu are treabă cu pastilele, de fapt era de la mine, de la corp. I-am zis... „Doamne, păi eu cred că făceam un scandal de Doamne ferește! Deci nu cred că se întâmpla asta!”.E greu să iei tu și să faci asta doar ca să devii mai bun doar prin metoda asta. Nu sunt de acord cu asta.

„Nu sunt de acord cu bătaia, dar nici nu poți să faci performanță cu frumosul!”

- Un alt subiect controversat în sportul românesc este acela dat de abuzuri. S-a discutat la gimnastică, la judo. Se poate face performanță fără violență?
- Ha, ha, ha! Nu sunt de acord cu bătaia, dar nici nu poți să faci performanță cu frumosul! Nu se mai poate! Văd și eu la copiii mei că dacă vorbesc frumos, glumesc cu ei, o iau și ei tot într-o glumă. Și tot într-o glumă suntem și vedem că nu e bine! Adică dacă antrenorul nu se impune în fața sportivului, nu are cum să facă performanță! Și asta ar trebui să înțeleagă, că nu o face doar de dragul de a o face sau să se răzbune sau are el probleme acasă și se descarcă pe sportiv. O face pentru binele lui, zic eu, că totuși contribuie la câștigarea unei medalii care îl va ajuta pe copil să facă performanță.

- OK!
- Dar nu sunt de acord nici să-l bați de, săracu', îi e frică să mai dea ochii cu tine, dar trebuie să existe metode în care să fii mai dur. Să te înțeleagă de fapt sportivul de ce ești dur cu el și de ce vorbești așa. Și nu sunt de acord cu cele care se spun după tot ce s-a întâmplat, adică după ce ai ajuns să câștigi, să devii campion și să fii cineva, să ajungi să dai din spate tot ce s-a întâmplat. Asta nu știu dacă e OK, nu știu dacă ești tu împăcat cu tine că ai făcut asta. Spui atunci, te descarci, dar la un moment dată îți zic eu că-ți pare rău pentru ceea ce ai spus. Oricum nu prea mai ai ce să mai faci, doar că-i strici imaginea acelei persoane și nu e OK...

- Tu te-ai simțit vreodată amenințată din punctul ăsta de vedere? La vreun antrenament sau de-a lungul timpului?
- Nu. Nu, pentru că n-am... N-am acceptat, dar nici n-a fost nevoie la mine. Eu făceam cam tot ce-mi dădea să fac. Faci astea dacă vezi că sportivul nu dă randament și nu te ascultă. Dar din moment ce eu îl ascultam și făceam ceea ce-mi spunea... Mai erau momente când ne mai certam eu cu antrenorul, dar totul pentru binele nostru.

- Ai dreptate, așa e.
- Poate au mai fost certuri când aveam nevoie de pauză și nu înțelegea: „Cum să-ți dau pauză?”. Îi zic: „Da, am nevoie de pauză, am nevoie să merg undeva să mă relaxez două zile înainte de Campionatul European”. Nu înțelegea: „Alina, dar cum să-mi strici mie pregătirea?”. Zic: „Da, zic, lăsați-mă că o să vedeți că o să fie bine!”. Existau discuțiile astea, dar până la urmă accepta. M-a lăsat o dată și a văzut că vin mult mai încărcată și mult mai hotărâtă și înțelegea! Dar cum să nu-l ascult la antrenamente... N-a fost cazul ca să acționeze la mine. Poate alte persoane nu făceau slăbirea cum trebuie. Trebuie făcută cum îți spune antrenorul ca să poți să faci performanță. Pentru că dacă slăbești în ultima clipă, nu mai ai puterea aia să-ți revii și să poți să faci față competiției.

- Interesant. Totul trebuie făcut după un program.
- Erau sportive care veneau cu 5-6 kg peste, 8 kg peste și se enerva antrenorul. Când nu faci asta, e normal că antrenorul se enervează! N-ai cum să nu te enervezi! Și eu acum, ca antrenor, la fel gândesc și-mi dau seama de momentele acelea când antrenorul izbucnea așa. Nu e de acționat cu bătaia până nu mai poate, dar nici să râdem, să stăm că nu merge! Să fim prea prieteni.

- Regretul carierei tale e că n-ai fost și campioană mondială?
- Nu pot să zic că rămâne un regret, pentru că am reușit să câștig aceea medalie olimpică! Îmi doream să fiu campioană mondială, dar mă mulțumesc și cu bronzul.

„De când s-a făcut ruperea Steaua - FCSB a pornit de fapt războiul ăsta”

- Ai fost legitimată la Steaua, antrenezi la Steaua. Ce înseamnă pentru tine acest club?
- Clubul care a fost lângă mine și m-a susținut. Și mă susține ca o familie. A făcut parte din mine și din tot ce am făcut până acum. Sunt de la 18 ani la Steaua și când am avut nevoie a fost lângă mine. Acum sunt niște momente mai grele, dar să sperăm că vom trece cu bine. Că vom investi mai mult în sportivi și vom fi mai aproape de ei. Avem nevoie să-i creștem frumos și să ne bucurăm că au crescut la Steaua și că au obținut rezultatele la Steaua, nu doar să-i luăm. Că trebuie să-i și formăm. Cât am fost sportivă chiar n-am dus lipsă de nimic, de nimic! A fost lângă mine și m-a susținut în orice aveam nevoie.

- Ai fost și invitată să dai lovitura de start și la fotbal, parcă și la rugby.
- La fotbal după ce am câștigat medalia olimpică. Mie îmi place să merg, îmi place să joc! Știu să joc fotbal, tenis de picior. La antrenamente mai făceam încălzirea printr-un fotbal. Era bucuria noastră! Am jucat cu fetele de la Cluj fotbal și le-am făcut față. Nu pot să zic că urmăresc acasă fotbal în mod special.

- Cum vezi tu situația asta cu scandalul ăsta între Steaua și FCSB?
- Cred că de aici s-a stricat totul la Steaua! Ce să zic? De când s-a făcut ruperea asta, de când a pornit de fapt războiul ăsta. Nu știu, eu nu prea nu vreau să comentez prea mult, pentru că nu știu ce s-a întâmplat acolo și nu vreau să vorbesc ceea ce nu știu. Steaua era doar una și cumva s-a împărțit... Că e FCSB, că e Steaua, jucătorii, cine a investit, cine a câștigat, tot acolo. Deci nu... Eu zic că ar fi fost frumos să se înțeleagă și să rămână Steaua așa cum a fost. Dar, na, nu ne băgăm că nu știm ce-i acolo, e treaba lor, da, sper să-și rezolve ei problemele.

- Am văzut că de curând ai o nouă pasiune și ai devenit campioană la raliu!
- La Women Rally, unde este o etapă de Campionat Național, care face parte din FRAS. Am descoperit-o acum 3 ani de zile, se poate face un traseu în siguranță, într-o parcare, fără să întâmpinăm prea multe probleme, încă chiar cu mașina ta personală. Și am zis: „Wow! Ce interesant”.

- Și cum a fost?
- În prima fază am fost invitată ca și ambasador. Nu puteam eu să stau deoparte când le vedeam pe fete ce hotărâte sunt! Apoi am și concurat, dar după un sezon am ieșit campioană. O pasiune frumoasă și mi-a plăcut că am retrăit din nou acele momente, de adrenalină. Emoțiile acelea pe care le aveam și când eram sportivă! Plus că este o comunitate cu doamne minunate din toate domeniile și cred că ai de învățat de la fiecare câte ceva.

- Îți place să conduci?
- Da, da. Până să am mașină am mers de multe ori cu trenul. După ce am obținut permisul de conducere mi-am luat și prima mașină. Îmi plăcea să mă bag, să merg cât mai repede. Îmi place viteza, dar totul e cu limită. Am o pasiune pentru condus.

- Soțul ce părere are despre asta?
- Îi place, e mereu lângă mine. I-ar fi plăcut și lui să concureze, dar m-a lăsat pe mine. Ne uităm și la Formula 1, dar și la Moto GP. Anul acesta am câștigat prima etapă, următoarea cred că e în octombrie. Să vedem dacă voi ajunge. Doamnele care ne urmăresc și n-au încredere le îndemn să testeze pentru că devi mult mai curajos. Înveți să conduci mult mai bine și mult mai sigur, prinzi mai multă încredere în tine.

- Ai apucat să conduci și cu Mihai Leu?
- Da, da! Chiar l-am cunoscut foarte bine pe Mihai și mi-a părut atât de rău că, din păcate, s-a dus prea repede. Prima dată am fost cu el pe coastă la Sinaia. Nici n-am apucat să respir, a trecut repede traseul. M-am speriat atunci pentru că a mers mult prea repede. Îmi place viteza, dar nici chiar așa.

„Întrebarea care se evită este despre munca din spatele performanței”

- Care a fost ultimul motiv pentru care ai plâns?
- Au fost momente cu copiii când erau la grădiniță, la școală. Mă emoționez foarte, foarte repede. Copiii mă emoționează în mod special și cred că orice fac ei nu am cum să nu-mi dea lacrimile. Deci ei clar mă ating!

- Vreau să ne spui cinci momente din viață și din carieră care te-au influențat ca om, care te-au făcut omul care ești azi.
- Judo-ul, când am devenit mamă, când am devenit antrenor, când am devenit campioană olimpică.

- Patru cuvinte care te descriu perfect.
- Aoleu! (râde) Nu știu dacă le găsesc chiar eu... Ambițioasă, puternică, hotărâtă și perfecționistă.

- Trei motive pentru care te-ai apuca de judo dacă ar fi să o iei de la capăt.
- Să mă întăresc fizic, să fiu mai încrezătoare și să ajung o campioană!

- Două femei care te-au inspirat în viață și în carieră.
- Mama. Și, mama!

- Un mesaj pentru tinerii sportivi de azi.
- Eu le le doresc să aibă mult mai multă încredere în ei, să-și ducă visul până la capăt și, evident, să aibă multă sănătate pentru a reuși să-și ducă visul până la capăt.

- În toate interviurile tale există o întrebare care ai fi vrut să ți se adreseze și nu ți s-a adresat?
- Nu știu dacă a rămas ceva neatins. Întrebarea care se evită este despre munca din spatele performanței. Mie îmi pare rău că atunci când am făcut pregătirea specifică pentru Jocurile Olimpice nu am filmat-o cap-coadă. Cred că aș fi făcut o povestioară foarte frumoasă. Momentele de atunci erau critice!

- Documentar.
- Pregătirea pe care o face un sportiv înainte de o competiție importantă nu prea se vorbește. Cred că era mai frumos dacă aveam și câteva imagini, filmulețe. Acum tehnologia este la un alt nivel, poate că sunt alți antrenori care vor face asta atunci când încep pregătirea pentru o competiție importantă. Să dea câteva momente din pregătirea pe care o fac cu sportivii. Vom vedea și munca care există în spatele sportivului.