)
Articol de Ionuţ Iordache - Publicat marti, 18 august 2026, 08:52 / Actualizat marti, 18 august 2026 08:53
Pilda „împăratului gol” de la FCSB: când un adevăr simplu este ignorat de toată lumea din obișnuință, frică sau rușine, până când un copil spune cu voce tare ceea ce vede.
Domnule Becali, mă cheamă Lucas, am șase ani și jumătate și am fost la meci cu mama.
Când echipa noastră a primit al doilea gol, am început să plâng. Mama mi-a zis să nu-mi mai frec ochii că am palmele murdare de la balustradă, dar n-am ascultat-o.
Mă gândeam doar că a doua zi, la școală, iar o să râdă colegii mei rapidiști și dinamoviști de mine. O să spună că la echipa mea nu antrenorul face schimbările, ci dumneavoastră din fotoliu, prin telefon.
Tăcerea celor mari
Am stat aproape de Peluza Nord. Acolo sunt băieții ăia mari care bat în tobe și cântă tot meciul. Ei sunt puternici, dar tac deja de prea mult timp.
Eu sunt mai mic și am mai mult curaj. De asta vă scriu.
Nu vă scriu pentru golurile primite. Goluri se mai iau, am înțeles asta.
Vă scriu pentru că eu știu ce este acela un antrenor. Antrenorul e ca doamna învățătoare. Ea știe cine a învățat și cine trebuie scos la tablă, pentru că ne vede în fiecare zi în clasă și știe cine și-a făcut tema.
Închipuiți-vă că, în mijlocul orei de matematică, sună telefonul doamnei. Și cineva care nu a intrat niciodată în clasa noastră îi spune prin difuzor: „Scoate-l pe Juri de la tablă și pune-l pe Tavi!”
La noi în clasă ar râde toți copiii, iar doamna ar închide telefonul. Pe stadion însă nu râde nimeni. Toți execută și se uită în pământ.
Mega Image vs Baciu
Mama mi-a spus că dumneavoastră ați dat mulți bani și ați ținut clubul în viață. Eu sunt recunoscător, serios! Fără dumneavoastră poate nu aveam unde să vin să plâng pentru echipa mea.
Dar acasă am învățat că, atunci când iubești pe cineva, trebuie să-l lași să se descurce și singur. Așa a făcut mama când m-a lăsat prima dată să merg singur până la Mega Image să iau pâine. A avut încredere în mine.
Eu cred că așa e și la fotbal. Dacă îl lăsați pe antrenor să-și facă meseria, echipa o să învețe să meargă singură.
Noi, copiii, nu învățăm din vorbele mari de la televizor. Noi facem ce vedem la oamenii mari.
„Vreau să văd o echipă adevărată”
Iar luni am văzut unsprezece jucători care au uitat ce au repetat o săptămână întreagă la antrenamente doar pentru că a sunat un telefon de departe.
O să mai vin la stadion, fiindcă mama mi-a promis asta dacă sunt cuminte.
Dar mi-aș dori mult să vin la o echipă de fotbal adevărată, nu undeva unde jucătorii se uită lung spre tribună să vadă dacă se aprinde ecranul telefonului.
Cu respect, Lucas, 6 ani și jumătate, Peluza Nord, rândul 1.
P.S. Vă rog să nu vă supărați pe mama că m-a adus la meci. Ea m-a rugat să nu plâng.
